Continuăm serialul în care prezentăm o istorie a principalelor grupări fotbalistice din localităţile situate pe raza actualului judeţ Ilfov. După Sportul 30 Decembrie, IUPS Chitila şi Viscofil, eroina acestui număr este Fulgerul Bragadiru.
Încercând să aflăm cât mai multe informaţii despre ceea ce a fost cândva echipa de fotbal AS Fulgerul Bragadiru, nu avea cum să nu ne atragă atenţia felul în care a dispărut „mama” acesteia, fabrica cu acelaşi nume, ceea ce ne-a lăsat un gust amar. Un om de toată isprava, Dumitru Marinescu-Bragadiru, a cărui statuie ar fi trebuit să troneze astăzi în mijlocul micii aşezări ilfovene, punea pe la sfârşitul secolului XIX în localitate bazele primei fabrici de alcool rafinat din ţară. Aceasta a fost ani buni principalul motor economic al zonei şi nu doar. Chiar şi comuniştii, care după propriul obicei au încercat să radieze orice urmă legată de fondatorul ei (mulţi membri ai familiei acestuia fiind aruncaţi în închisorile staliniste) care era considerat duşman de clasă, au ştiut să îi dea importanţa cuvenită, făcând berea Bragadiru, rebotezată Rahova, cea mai populară.
Totodată celelalte produse, adică băuturile alcoolice, spirtul şi drojdia de panificaţie, erau de calitate, bucurându-se de multe aprecieri. Au trebuit să vină aceşti ani zişi „de tranziţie” pentru a transforma în praf şi pulbere (şi) construcţia lui Marinescu-Bragadiru. „A murit cu zile”, „a fost pusă cu bună ştiinţă pe butuci” sau „reprezentanţii statului au fost complici la lichidarea acelei unităţi din diverse interese meschine” au fost câteva dintre părerile exprimate aproape la unison de diverşi interlocutori cu care am stat de vorbă în legătură cu acest subiect, fie ei foşti lucrători din uzină, fie beneficiari, fie economişti. În afara miilor de oameni rămaşi pe drumuri, o altă victimă a acestei crime economice a fost şi cea căreia i-am dedicat aceste pagini, echipa de fotbal.
Puţină istorie şi geografie
Data de 12 decembrie 1830 este prima atestare documentară a aşezării. La sfârşitul secolului XIX, denumirea sa era Bragadiru-Bulgaru, fiind o comună rurală componentă a plasei Sabaru din judeţul Ilfov, alcătuită din satele Bragadiru, Bulgaru şi Cornetu-Glogoveanu. Populaţia se ridica la 1.061 locuitori aşezaţi în 187 de case. Moara de apă dar mai ales fabricile de alcool rafinat (prima din ţară) şi de făină generau principalele activităţi economice din zonă. Acestea două aparţineau moşierului Dumitru Marinescu-Bragadiru. Tot el a investit ceva mai târziu în fabrica de bere Fulgerul. În 1925, numele comunei a rămas doar Bragadiru, de această dată aparţinea de plasa Domneşti, fiind compusă tot din trei sate, Bragadiru, Bulgari şi Lupeasca, populaţia crescând la 1.500.
În anii stalinişti, comuna a fost inclusă în raionul V.I. Lenin al Bucureştiului, prilej cu care satul Bulgaru a fost „înghiţit” de Bragadiru. În 1981, făcea parte din SAI, aflat în subordinea Capitalei, cel devenit în 1997 actualul judeţ Ilfov. În 2005, comuna Bragadiru a fost declarată oraş. Conform ultimului recensământ, populaţia se ridică la 15.329 locuitori (la o suprafaţă de 2.179 ha). Din punct de vedere geografic, tânărul oraş se află aşezat la 8 km sud-vest de Bucureşti, fiind traversat de DN6, cel ce leagă Capitala de Alexandria. Acesta se intersectează în localitate cu drumul judeţean DJ401A, care duce spre nord-vest la Domneşti, Ciorogârla şi mai departe spre judeţul Giurgiu, iar spre sud-est la Măgurele, Jilava şi Vidra. De asemenea, este traversat de două râuri, Sabar şi Ciorogârla.
Tatăl fotbalului din Bragadiru
Ghid în intreprinderea noastră de a pune cap la cap un istoric al primei echipe ilfovene care a izbutit să promoveze în eşalonul nostru de elită a fost Ion Poenaru, cel care în decursul anilor a petrecut mai mult timp cu aceasta decât cu propria familie. Născut la Clinceni, la 01.07.1951, recunoaşte însă că sufletul său a fost mai mult în învecinatul Bragadiru. Mai întâi fotbalist la Fulgerul, pe postul de fundaş lateral, iar mai apoi, din 1984 până la dispariţie, preşedintele asociaţiei, având în paralel şi funcţii importante în fabrică şi în sindicat. Pentru toate eforturile şi sacrificiile depuse în slujba sportului-rege din zonă, cei de-acolo l-au numit „Tatăl fotbalului din Bragadiru”. El are un fiu, Ilie Poenaru, fost fotbalist şi component al Fulgerului dar care a ajuns şi pe prima scenă, strângând 118 partide şi 3 goluri pentru Poli AEK şi FC Argeş.
Fotbalistul comentator TV
Ionuţ Angheluţă este astăzi unul dintre comentatorii sportivi care îşi face foarte bine treaba. Cei care recepţionează DigiSport l-au putut auzi etapă de etapă în Liga I şi nu doar. Poate mai puţin cunoscut este faptul că Angheluţă a fost fotbalist de performanţă, jucând chiar pe prima scenă, la Poli AEK Timişoara. Însă până să ajungă pe malurile Begăi, el s-a dezvoltat atingând maturitatea ca jucător în anii cei mai buni din istoria Fulgerului Bragadiru, când într-un timp scurt echipa „berarilor” a făcut un salt de două eşaloane. De aceea, în afara fostului conducător, Ion Poenaru, am vrut să discutăm acest subiect şi cu un martor ocular din rândul fotbaliştilor despre această echipă mică născută în preajma „Miticilor” – după cum maliţios ne numesc bănăţenii pe cei din zona Capitalei – care printr-o ironie a sorţii avea să devină pentru un deceniu „fruncea” Timişoarei şi să umple adesea până la refuz marele stadion „Dan Păltinişanu”.
Începuturile
În 1951 s-a semnat certificatul de naştere al echipei, culorile sociale fiind alb-roşu. Aproape patru decenii şi jumătate a gravitat doar între Promoţie şi Onoare, deoarece în conducerile vremelnice ale intreprinderii nu au fost mari iubitori ai sportului care să o propulseze măcar la Divizia C.
„A mai existat şi înainte de Fulgerul o echipă în zonă, Mărăscu-Pătuleni, însă de mică anvergură. Aici însă s-a înfiinţat prima echipă de rugby a ţării numită Stadiul Român, promotor fiind inginerul Nicolae Mărăscu” – începe discuţia Ion Poenaru. „Eu am fost salariat al intreprinderii Fulger începând cu anul 1969, când aparţinea de sectorul 5 al Capitalei. În acele vremuri, echipa de fotbal era alcătuită în majoritate din localnici. Unul dintre ei era Constantin Bigan, care avea să fie ani buni prim-divizionar, la Olimpia Satu Mare şi FC Bihor. Şi dacă tot am pomenit de fotbalişti cu nume proveniţi de-aici nu pot să nu-l amintesc şi pe Marian Ivan, cel convocat în lotul naţionalei prezent în 1994 la CM din SUA, despre care o spun cu mândrie, că eu l-am ajutat să se lanseze în fotbal, într-o perioadă în care soarta nu-i era prea favorabilă”. În anii comunişti, Fulgerul, spre deosebire de echipele din comunele învecinate, putea atrage mai uşor fotbalişti, prin faptul că puteau fi angajaţi în intreprindere şi totodată puteau urma o şcoală profesională.
Ieşirea din anonimat
„În 1997 când s-a înfiinţat judeţul Ilfov, am fost obligaţi să trecem la AJF Ilfov – şi-aminteşte Poenaru. Interesele mai tuturor convergeau în promovarea lui AS Baloteşti. Auzisem că se alocaseră de la judeţ nişte fonduri care ar fi trebuit să fie pentru toate grupările, numai că acestea s-au îndreptat doar spre amintita echipă. Am fost revoltat, dar şi ambiţionat. Noi aveam atunci o echipă foarte tânără şi un antrenor aşijderea care tocmai terminase IEFS-ul, Gabriel Deaconu. La unison ne-am gândit la promovare. Fiind şi lider de sindicat reuşisem să achiziţionez un autocar pentru echipă şi totodată să îi duc pe fotbalişti într-un cantonament de iarnă. În acea perioadă, intreprinderea avea 1.600 de angajaţi, iar la meciurile de-acasă veneau circa 300 de spectatori, ceea ce însemna stadion plin. Vorbisem la şcolile şi liceele la care erau înscrişi fotbaliştii să li se permită să vină la cât mai multe antrenamente centralizate. Roadele s-au putut constata imediat ce începuse returul ediţiei 1997/98, jocul nostru fiind mult mai legat decât al adversarelor, apărând imediat rezultatele. Aşa că au început mai toţi, şi cei de la AJF, şi cei de la echipele adverse, şi alţi oameni din preajma fenomenului, să mă întrebe dacă vrem să promovăm. Eu negam, ca să evit eventualele beţe în roate care ni s-ar fi pus. În clasament gravitam pe undeva în jurul podiumului, unde mai erau Baloteştiul şi Otopeniul. Pe amândouă le-am bătut, chiar la ele acasă, cu 2-1, respectiv 6-0! Abia la final am recunoscut că voiam să promovez. A urmat barajul, unde adversară ne-a fost Textila Prejmer, din judeţul Braşov. Fusesem cu puţin timp în urmă la ei, ca să îi urmăresc. Arătau foarte bine, cu o bază decentă, o fermă în preajmă, totul pus bine la punct de un inginer, în lot aveau destui foşti divizionari A foşti la FC Braşov.
Era clar că se investise mult. Mă cam pusese pe gânduri, cum să le facem faţă noi cu copiii pe care îi aveam. Am vrut să-l aduc pe fiul meu care era la Metalul Plopeni, însă nu am putut. Au venit şi cei de la Textila să ne vadă, chiar la meciul de la Otopeni, dar nu s-au limitat doar la asta, încercând să… mă înţelegeţi. Le-am zis că nici vorbă de aşa ceva şi dacă sunt mai buni, să ne bată la baraj. Noul director, Şerban Danciu, când a văzut că am ajuns aşa sus, îmi spusese, mai în glumă, mai în serios, că mă dă afară din fabrică dacă nu promovez. Veniseră şi un senator, Müller, şi un deputat, Dumitru, care făceau parte din Consiliul de Administraţie şi îmi promiseseră că dacă promovam, ne făceau stadion, bază sportivă etc. Însă cu chiu, cu vai ne-au dat nişte bani ca să putem sta cantonaţi la Plopeni în zilele premergătoare jocului. Le promisesem la băieţi câte 500.000 lei, în banii de-atunci, dacă izbuteau promovarea. Meciul a avut loc la Ploieşti, pe «Ilie Oană». Arbitru era Tiberiu Baroian, căruia i-am zis înaintea startului să aibă milă să nu-i lase pe cei de la Textila să ne dea prea multe goluri, că ne dau afară din fabrică. Ne-au însoţit cam 400 de oameni, punându-le fabrica la dispoziţie şase autobuze. La intrarea în stadion, când m-au văzut ăştia, au început să strige la mine că să nu mai vin la Bragadiru dacă le vând meciul celor de la Prejmer, de-aceea mi-era teamă să nu luăm multe goluri. A fost 0-0 după 90 de minute, dar pentru mine şi vicepreşedintele Marius Moldovan era ca o victorie. Portarul Valache a apărat dumnezeieşte. Ne spusese că veniseră la el cei de la Prejmer cu 70 de milioane. Cu toate că îmi era vecin, l-am avertizat că dacă face vreo prostie, îi zboară toată familia din fabrică. N-a fost cazul. Atunci era regula golului de aur, iar la un corner, s-a urmat o schemă şi unul Gică Lazăr, care stătea la bara întâi, a prelungit cu capul, iar alt băiat, Sandu «grasu», a împins mingea în poartă. Interesant că Gică era chiar şoferul directorului pe care îl rugasem să îi dea liber pentru acest baraj, ca să avem şi noi pe unul mai înalt, că mai toţi erau micuţi. Ca să le dăm banii promişi băieţilor, am vândut două maşini de fier vechi” – a retrăit Nelu Poenaru acele frumoase momente. Probabil că fără acel gol al anonimului Sandu, nu s-ar mai fi vorbit în fotbal de Fulgerul Bragadiru şi nici de Poli AEK Timişoara. Promovarea a fost primită cu mare entuziasm pe străzile Bragadirului, lumea ieşind cu mic, cu mare pentru a întâmpina cum se cuvine autocarul ce revenea cu lauri de la Ploieşti.
Împrumuturile s-au oprit la Bragadiru
Ionuţ Angheluţă a început fotbalul la Steaua, sub îndrumarea celebrului Mihai Petre, avându-i colegi de grupă printre alţii pe Marian Aliuţă şi Mihai Teja. Însă la 15 ani s-a transferat la Sportul Studenţesc, unde l-a avut antrenor pe fostul internaţional Munteanu II. Apoi, precum la mulţi dintre tinerii „absolvenţi” ai junioratului pentru care nu a mai fost loc la echipa mare, a început perioada împrumuturilor. Mai întâi, în 1996, în Divizia D, la URBIS. A făcut cale întoarsă la echipa din Regie, însă a jucat doar la tineret-rezerve pentru jumătate de sezon, acceptând un alt împrumut, la Inter Gaz, echipă cu veleităţi de Divizia C. A urmat încă o cale întoarsă la Sportul, acum în Divizia B, cu care a făcut pregătirea de vară, însă nici de această dată nu a fost reţinut în lotul mare, fiind împrumutat cu un alţi câţiva colegi la Fulgerul Bragadiru. „Am ajuns la Fulgerul în vara lui 1998, exact în primul sezon după ce promovase în Divizia C.
Nu pot spune că mă bucurase prea tare acest nou împrumut, însă mă făcea să trec peste o eventuală stare de disconfort faptul că puteam juca şi totodată că eram alături de alţi cunoscuţi, mai ales Manta, cu care mă ştiam de mic, fiind vecini de cartier în Militari. Efectiv în localitatea Bragadiru nu am jucat vreun meci. Pentru noi «acasă» era fie stadionul Girueta, fie Icar, în C, fie acelaşi Girueta sau o scurtă perioadă Rocar, în B. La Bragadiru terenul era pe-atunci într-o groapă. Jucasem acolo, însă ca adversar, pe vremea când eram la URBIS, când am încălţat tenişi, pentru că era numai pământ şi nu avea rost să folosesc crampoane” – şi-a amintit Ionuţ cum i-a apărut în viaţă episodul Fulgerul.
Duba înghesuielii, şoferul puşcăriaş, gâştele din teren, aburii de la duş…
Condiţiile empirice de joc şi antrenament pe care le-a avut la început aduc aminte mai degrabă de filmele cu clasicii comediei franceze, precum Bourvil, Fernandel sau Louis de Funès. „La antrenamente eram iniţial duşi cu un autobuz la Bragadiru, la fabrică, unde ne echipam. Apoi, trebuia să ajungem la terenul de antrenament care era la Domneşti. Nu mai puteam fi duşi cu autobuzul, care trebuia să transporte muncitori. Aşa că venea un tip care conducea o dubă TV. Îi spuneam nea Ion, făcuse puşcărie vreo 30 de ani, aproape jumătate din viaţă, avea mereu o ţigară în gură şi o şapcă pe cap de ziceai că e Popeye marinarul. Aşadar intram înăuntru, la grămadă vreo 15 inşi plus echipamentul sportiv. Ne înghesuiam cum puteam în furgonetă. Antrenorul Şerbănică avea şi el un «papuc» în care mai înghesuia vreo şase inşi. Şi uite aşa s-au derulat luni bune antrenamentele noastre. Când ajungeam la Domneşti, primul lucru pe care îl făceam era să dăm gâştele afara de pe teren, ca un fel de încălzire. Acest teren avea şi o potecă pe diagonala sa. Duşul de după antrenament îl făceam alături de muncitorii din fabrică, la Bragadiru. Sistemul era inedit. Trebuia mai întâi să se dea drumul la abur, şi-l auzeai venind pe conductă făcând un zgomot groaznic de ţi se făcea frică să nu explodeze ceva. Şi apoi venea apa. O singură persoană se pricepea la aceste operaţiuni, unul dintre portarii noştri, Valache” – rememorează Angheluţă. Toţi fotbaliştii Fulgerului erau angajaţi ai intreprinderii. În afara salariului, mai primeau şi o raţie. Ce însemna această raţie? O navetă de bere şi două sticle de băuturi spirtoase, adică bitter, lichior, cognac etc. Dacă nu luai bere, puteai lua vreo cinci sticle de spirtoase.
Apariţia lui Gheorghe Florea
Toată lumea se bucura pentru promovare, numai Ion Poenaru rămăsese gânditor, căci ştia ce bătăi de cap urmau la Divizia C. „M-am dus peste director zilele următoare şi i-am spus că noi ne făcusem partea, acum era rândul lui. I-a angajat pe toţi fotaliştii în fabrică cu salarii de muncitori calificaţi, oferindu-mi şi un camion de fier vechi pentru alte cheltuieli. Ca să aduc jucători mai valoroşi, am profitat că s-a desfiinţat atunci campionatul de tineret-rezerve, apelând la cei de la Sportul Studenţesc. Astfel Paul Cazan şi Romulus Chihaia mi-au oferit nouă jucători. Aşa au ajuns la noi Angheluţă, Fogarassy, Belciug, Andronache etc. Venise antrenor Imilian Şerbănică”.
Adaptarea la cerinţele Diviziei C n-a fost uşoară, la finalul turului 1998/99 fiind pe locul 13, iar perspectivele nu erau prea roz, căci cei din conducerea fabricii nu aveau deloc aplecare spre fotbal. „La finele turului le-am spus jucătorilor că dacă au oferte mai bune pot pleca, pentru că noi, fie ne desfiinţam, fie venea un finanţator care ne prelua şi urma să fie bine. Băieţii au acceptat să rămână, pentru că nu-i minţisem vreodată, întotdeauna oferindu-le ceea ce le promisesem. Cum prevăzusem, a apărut un investitor, în persoana lui Gheorghe Florea, care pe 5 aprilie 1999 cumpărase fabrica. La o discuţie cu el, i-a scăpat un porumbel atunci când spusese că venise cu teamă, pentru că auzise că cei din Bragadiru sunt mai impulsivi. Atunci i-am spus că oamenii din fabrică sunt foarte paşnici, dar o singură slăbiciune, echipa de fotbal. Nu ştia că aveam echipă, iar când a auzit de ea, ne-a zis să o desfiinţăm că lui nu-i place fotbalul şi nu dă niciun ban pentru ea. Eu însă am insistat că îi va fi greu cu oamenii dacă le ia această plăcere. Atunci a lăsat-o mai moale şi a zis că se mai gândeşte”.
Cum sare o primă de la 200.000 la 1.500.000 lei
A doua zi, Poenaru s-a dus cu vicele Marius Moldovan la el să îi ceară bani pentru următoarea deplasare, care era la Olteniţa. A zis că merge şi el, pentru că îl cunoştea pe şeful poliţiei de-acolo. „A întrebat ce îmi trebuie. I-am zis de strictul necesar. Noroc că cei de lângă el se pricepeau la fotbal şi i-au explicat că sunt mai multe nevoi la o echipă. M-a întrebat apoi, pe ce primă se joacă. Pe 200.000 zic eu. Atunci mi-a cerut părerea pe cât cred eu că ar trebui să joace. 500.000 i-am răspuns. Păi ce, ăştia sunt bani, a zis el, hai 800.000. A venit la meci cu toată suita lui. Înaintea startului mi-a cerut referinţe de fiecare jucător în parte şi m-a mai întrebat din nou cât rămăsese prima lor. 800.000 i-am răspuns. Nu, du-te să le zici că este un milion. Ai noştri au jucat foarte bine, câştigând cu 3-1 şi ne-a trimis să sărbătorim la Shorley. Încântat de meci a venit şi el acolo, hotărând în cele din urmă ca primele să se ridice la un milion şi jumătate de om. Lui fii-miu a vrut să-i dea 3 milioane, că a purtat banderola. Însă i-am zis că nu se face aşa şi să-i dea la fel ca la ceilalţi. M-a ascultat. A urmat jocul cu Acumulatorul, pe o vreme oribilă, la care a venit din nou. Iritat m-a întrebat că de ce joacă băieţii pe o vreme ca asta. I-am explicat că există un program care trebuie respectat. Iar soţiei lui, prezentă şi ea, i s-a făcut milă de fotbalişti când i-a văzut nămoliţi. Aflând că nu au echipament de rezervă, ne-a dat bani să le cumpărăm”. De asemenea, Ionuţ Angheluţă şi-a amintit cum suita lui Florea, doar prin simpla apariţie, a redus la tăcere susţinătorii unei echipe gazde. „Aveam un meci greu cu Jandarmul Dorobanţu la ei acasă, o comună undeva aproape de Constanţa. Ei erau ameninţaţi de retrogradare aşa că ne aşteptam la o atmosferă foarte ostilă. Stadionul era oarecum izolat, într-un capăt al comunei.
La un moment dat, s-a văzut de la distanţă o coloană mare de maşini care se apropia tot mai mult. Numai Mercedesuri negre mari, care parcă nu se mai terminau. Era Gheorghe Florea cu suita sa, care venise să ne vadă. Zărindu-i, localnicii, care până atunci fuseseră destul de gălăgioşi, pur şi simplu au amuţit şi aproape că n-au mai scos vreun sunet până la final. Evident că nouă ne-a convenit, putând să ne facem jocul, aşa că am învins cu 3-1. De bucurie, Florea a coborât în iarbă, şi după ce ne-a lăudat, ne-a dat fiecăruia câte 100 $”. Şi aşa, încet-încet, familia Florea s-a îndrăgostit de fotbal, astfel încât pentru sezonul următor a pus ca obiectiv, promovarea în Divizia B. Jucătorii împrumutaţi au fost cumpăraţi definitiv. „Aspiraţiile mele se opreau la Divizia C, ştiind că eram depăşiţi de cerinţele de la B, şi în acelaşi timp să facem o şcoală de fotbal. I-am propus lui Florea să mă finanţeze 5-6 ani, urmând ca apoi să ieşim pe plus. Iniţial a fost de-acord. Însă amiralul Cico Dumitrescu, cu care era prieten, i-a zis că la banii lui ar fi ruşinos să stea la Divizia C, influenţându-l că ar putea ajunge chiar în Divizia A. Aşa că a cerut ca obiectiv promovarea” – a explicat Poenaru. Cu destui jucători noi şi valoroşi, drumul spre „B” nu a avut istoric, Fulgerul mergând ca pe roate şi având la final 10 puncte mai mult decât locul 2, Electromagnetica, şi cu 32 decât locul 3, Inter Gaz!
Terenul, de la muncă voluntară, la investiţie stopată
Terenul aflat în parcul din localitate a fost contruit prin anii 80 la iniţiativa lui Ion Poenaru şi a altor colegi din fabrică, prin muncă voluntară, aceştia dormind câteodată şi nopţile acolo. Zona respectivă era un fund de lac. Atât de mult suflet a pus Poenaru la acest proiect, încât a adus şi materiale pe care trebuia să le folosească la propria casă. Mai mult, a fost adesea ameninţat că va fi dat afară, dacă mai lipsea din fabrică, căci aloca prea mult timp acelei construcţii. După venirea sa, Florea a finanţat refacerea lui, fiind folosiţi 60 de deţinuţi de la penitenciarul Rahova care au pus brazdă cu brazdă. Urma să fie rezolvate şi tribunele, însă lucrările au fost întrerupte, deoarece respectivul începuse să investească masiv la Rocar (aproape cinci miliarde) şi nu au mai fost fonduri. Însă şi aşa a fost o realizare, pentru că echipă avea unde să îşi desfăşoare antrenamentele.
Fulgerul şi Rocar nu sunt acelaşi lucru
Înaintea lui 2000/01, Florea a mai preluat o echipă, de această dată chiar de prim-eşalon, Rocar Bucureşti. Din acest motiv, a început să o neglijeze pe Fulgerul, majoritatea investiţiilor fiind direcţionate spre echipa din Drumul Găzarului. Aşadar Fulgerul şi Rocar au avut un singur lucru în comun, acela că pentru un sezon au fost susţinute de acelaşi finanţator. Însă nu au fuzionat vreodată, aşa cum greşit au înţeles unii, fiecare păstrându-şi propria identitate. „Salarile au mers bine în continuare, noi rămânând tot angajaţi ai intreprinderii. Însă cu primele au fost probleme, ajungând să se strângă multe restanţe. Din punct de vedere competiţional, rămăsesem o echipă cu potenţial, şi poate cu o tactică mai adecvată şi mai puţine accidentări am fi reuşit mai mult. Am fost printre puţinii care le-am luat puncte echipelor ce urmau să promoveze, Sportul şi Farul” – a explicat Ionuţ Angheluţă acel sezon, el în pauza de iarnă fiind luat de „Ţiţi” Dumitriu împreună cu alţi câţiva colegi să facă pregătirea cu Rocar, însă nici de această dată nu a avut norocul să se lipească de echipa mare, amânându-şi debutul în primul eşalon.
AEK şi promovarea amară
La finele sezonului, Rocarul a retrogradat, iar Florea i l-a înapoiat pe gratis lui Gheorghe Neţoiu, cu toate că îl luase de la acesta contra 1.700.000 $. Urma să se ocupe în continuare numai de Fulgerul, având ca obiectiv promovarea pe prima scenă. Iniţial, echipa a avut o conducere tehnică bicefală, Imilian Şerbănică şi Anton Doboş, primul însă răspunzând pentru rezultate. Nu se înţelegeau prea bine, aşa că fiecare făcea şedinţa lui separată de antrenament, ceea ce era copleşitor pentru jucători. Sezonul a început foarte prost, aşa că ambii au fost îndepărtaţi. A fost adus Mihai Stoica, însă Florea deja se implica tot mai rar, nu că nu ar mai fi vrut, însă nu mai putea face faţă financiar. Aşa că nici Stoica nu a stat prea mult. „Noi rămăsesem practic ai nimănui. Situaţia devenise tot mai grea. A revenit Doboş, pe baza unei vechi datorii pe care o avea Florea faţă de el. În pofida acestor probleme, el viza promovarea care la un moment dat era greu de intuit, pentru că ne aflam pe locul 12” – spune Angheluţă. În retur s-a produs schimbarea de denumire, în AEK, după numele cunoscutei echipe elene la care Doboş jucase în trecut. Chiar se lipiseră de echipă vreo câţiva suporteri greci din Bucureşti. „Doboş preluase echipa. Avea ceva bani. Se ducea o dată pe lună în Grecia şi când se întorcea plătea tot” – îşi aminteşte Ion Poenaru. Pe Florea însă l-a supărat schimbarea de denumire, căci se înţelese cu Doboş să o lase Fulgerul măcar până la finele sezonului. Din acest motiv i-a interzis lui Ion Poenaru să rămână la echipă. „Doboş voia să rămân şi chiar să mă duc cu ei după aceea şi la Timişoara. Am refuzat însă pentru că îl aveam pe fii-miu acolo şi mă săturasem de toate vorbele ieşite pe acest subiect, apoi era şi vârsta, şi distanţa, şi nici nu îmi convenea oferta financiară propusă, fiind încă angajatul lui Florea” – a explicat ex-preşedintele. Ionuţ Angheluţă evocă situaţia financiară post-Florea: „Mai primeam ceva bani, însă puţini, şi niciunul dintre noi nu şi-a luat în întregime sumele contractuale, ca să nu spun că n-a existat vreo primă de promovare. Noi ne-am văzut de treabă şi am început să avem constanţă în rezultate bune, astfel încât la final ne-am clasat pe locul 1, cu cinci puncte mai mult decât locul 2, Cimentul Fieni. A fost însă o promovare amară. Am făcut-o din dorinţa de a face performanţă, sperând cu toţii să atragem atenţia asupra noastră şi să fim transferaţi la echipe de prim-eşalon”. Şi ca amarul să fie… amar, întreaga echipă hotărâse să sărbătorească această performanţă la un restaurant de lângă Herăstrău, adunându-se cu toţii acolo, alături de soţii, prietene, prieteni, unde totodată se aşteptau să primească şi bani restanţi. Însă, stupoare, nu s-a adus niciun ban, nici măcar pentru banchetul respectiv, aşa că toată lumea a plecat dezamăgită acasă.
Dacă facem excepţie că în ultima sa jumătate de an de existenţă s-a numit AEK Bucureşti, putem spune că Fulgerul Bragadiru a fost prima echipă dintr-o localitate de pe raza actualului judeţ Ilfov care a promovat în primul eşalon.
Unirea de la Timişoara
Era clar că AEK Bucureşti nu mai avea viitor dacă nu se lipea de vreun investitor sau nu îşi schimba domiciliul, încercând o fuziune. Spre a doua variantă s-a întreptat Anton Doboş. Prima oară la Cluj, unde a fost refuzat politicos. Apoi, la Timişoara. La sfârşitul anilor 90, la clubul Politehnica Timişoara avusese loc un război intern, din cauza căruia reprezentanţii Institutului Politehnic s-au retras. Atunci s-a produs prima să o numim multiplicare a lui „Poli”, căci din orgoliu, rectorul Institutului, Ioan Carţiş, a înfiinţat AS Politehnica Timişoara, care activa în Divizia C, în timp ce vechea FC Politehnica Timişoara se afla în eşalonul secund şi intrase pe mâna lui Zambon. Cu această AS Politehnica avea să fuzioneze AEK Bucureşti, după ce Doboş a bătut palma cu Carţiş. Iniţial, echipa rezultată trebuia să se numească AEK Timişoara, având culori alb-albastru. Însă, la rugămintea câtorva suporteri locali, Doboş a fost de-acord să adauge Poli în faţa lui AEK şi totodată să schimbe culorile în alb-violet. Angheluţă îşi aminteşte că primise telefon de la Doboş, cu anunţul că s-a rezolvat cu Timişoara. „Ne-a cules cu un autocar pe fiecare de pe unde eram şi ne-a dus direct în cantonament, la Băile Herculane. Acolo l-am cunoscut pe Panduru, care urma să fie noul antrenor, Gherman, cel cu care promovasem, devenind secund. Se auzea că Iosif Armaş venea ca finanţator. Am stat două săptămâni acolo, pregătindu-ne şi susţinând amicale. În Timişoara am ajuns doar cu vreo trei săptămâni înaintea startului noului sezon”. Cu toate că era o echipă de „mitici”, timişorenii au adoptat-o cu o căldură şi un entuziasm nebănuit. De altfel în acel sezon, Poli AEK a avut cea mai mare medie la meciurile de-acasă din primul nostru eşalon (22.333) de 20 de ani încoace. Problemele financiare însă au apărut mai repede decât se anticipa. Cu toate că în primul sezon echipa s-a salvat de la retrogradare, într-un baraj cu Gloria Buzău, fotbaliştii nu au mai primit ultima rată. Iar în următorul, condiţiile de pregătire deveniseră improprii, aşa încât se căuta cu disperare un investitor. Se ştie, acesta avea să fie Marian Iancu cu Balkan Petroleum, care l-a adus antrenor pe Cosmin Olăroiu. Aceasta a însemnat la Poli AEK sfârşitul pentru jucătorii proveniţi de la Fulgerul Bragadiru care aproape cu toţii au fost înlocuiţi. „Iniţial, Olăroiu m-a luat într-un cantonament în Italia.Urma apoi un altul, în Cipru, pe care nu m-am mai regăsit. Nu mi s-a dat vreo explicaţie, aflând de această schimbare de la un ziarist din Timişoara. Sincer, nu mă aşteptasem. Am vrut să plec la FC Bihor, însă m-am lovit de refuzul lui Doboş, cel pe care îl ajutasem când am acceptat să rămân la club în condiţii foarte grele. Mai aveam doar şase luni de contract, şi aflasem că ceruse pe mine 75.000 euro. Era clar că nu-i dădea nimeni. Pe lângă faptul că nu se mai conta pe serviciile mele, şi nici nu mi se dădea transferul, nu au vrut să îmi dea nici toţi banii care mi se cuveneau din contract, Doboş începând chiar să mă înjure atunci când mi-am cerut acest drept. Nu i-am înţeles niciodată acest comportament faţă de mine. Neavând ce face, cele şase luni rămase le-am petrecut la CFR Timişoara, care pe-atunci era satelitul din Divizia C. Acolo îl pusese pe Zanc, care a fost scurt timp antrenor, să mă şicaneze.” – a explicat felul în care au fost îndepărtaţi cei care au avut o importantă contribuţie în a readuce fotbalul la nivel înalt în Timişoara, deoarece ca el au păţit-o şi alţi colegi.
Fotbalul la timpul prezent
Astăzi la Bragadiru nu mai este decât o grupă de juniori C, numită CSO Bragadiru. Ion Poenaru a stat o vreme şi lângă această echipă, însă fiind şi consilier la Primăria din Clinceni timpul nu i-a mai permis să se ocupe. Am înţeles că primarul din Bragadiru, Vasile Cimpoieru, a avut multe cheltuieli legate de anveloparea locuinţelor şi după ce rezolvă şi alte probleme primordiale ale oraşului speră ca într-un an să pună pe picioare şi o echipă de fotbal competitivă.
Traseul echipei în al treilea şi al doilea eşalon
1998-99: 36 16 4 16 54-54 52 (loc 6, Div. C, seria a 2-a)
1999-00: 34 28 3 3 95-26 87 (loc 1, Div. C, seria a 3-a)
2000-01: 34 14 13 7 43-35 55 (loc 5, Div. B, seria 1)
2001-02: 30 19 2 9 55-37 59 (loc 1, Div. B, seria 1) din retur s-a numit AEK Bucureşti
Loturile promovărilor
Din „C” în „B”
AS FULGERUL BRAGADIRU
Portari: Constantin SANDU; Tudorel Daniel STANCIU; Marian VLAD
Fundaşi: Ionuţ ANGHELUŢĂ; Cornel BURLAN; Mihai CISMARU; Corneliu CONSTANTIN; Dan DEACONU; Mihai DOROBANŢU; Cristian Robert PANDURU; George PAVEL; Cristian PETRE; Ilie POENARU; Dan SANDU; George ŞOLTUZ
Mijlocaşi: Sorin Ionel ANDREI; Virgil ANDRONACHE; Marian Gelu BELCIUG; Silviu CRISTESCU; Mihai DOBRE; Ionel FULGA; Mihai Marius NICOLAE; Gheorghe NIŢU; Antonio POPA; Gheorghe STOIAN; Stelică Liviu UDREA
Atacanţi: Răzvan ARDELEANU; Marcel ATĂNĂSOAE; Petruş Valentin MANTA; Gheorghe PENA
Conducerea tehnică: Imilian ŞERBĂNICĂ
Din „B” în „A”
AEK BUCUREŞTI (în tur s-a numit AS FULGERUL BRAGADIRU)
Portari: Andrian BOGDAN 17.08.1976 Chişinău,Moldova (19 jocuri / 0 goluri); Tudorel Daniel STANCIU 07.12.1979 Bucureşti (2/0); Paul ŞTEFĂNESCU 13.12.1972 Ştefan cel Mare,NT (7/0); Valentin VALACHE 25.08.1972 Bucureşti (4/0);
Fundaşi: Sorin Ionel ANDREI 14.06.1978 Bucureşti (1/0); Ionuţ ANGHELUŢĂ 23.11.1977 Bucureşti (20/0); Ionuţ CONSTANTINESCU 11.09.1981 Focşani,VN (6/0); Cornel CRISTESCU 25.08.1968 Bucureşti (2/0) /transferat la Astra Ploieşti/; Andrei Costin MILITARU 20.05.1980 Bucureşti (10/0); George PAVEL 12.03.1971 Bucureşti (21/1); Cristian PETRE 15.11.1967 Bucureşti (6/0); Ilie POENARU 11.11.1976 Bucureşti (25/1); George ŞOLTUZ 02.10.1977 Bucureşti (14/1); Cosmin Cristian URSU 26.11.1975 Ocna Mureş,AB (7/0) /transferat la Universitatea Craiova/; Constantin Irinel VOICU 09.05.1977 Târgovişte,DB (10/0); Andrei Călin ZANC 21.08.1971 Dej,CJ (25/3)
Mijlocaşi: Dan ALEXA 28.10.1979 Timişoara,TM (4/0) /transferat la Universitatea Craiova/; Nicolae Dan BALAURU 06.12.1980 Alexandria,TR (15/0); Silviu CRISTESCU 24.08.1967 Bucureşti (21/1); Mihai DOBRE 26.10.1974 Bucureşti (22/3); Cristian FOGARASSY 09.08.1980 Bucureşti (3/0); Costel Răzvan IONILĂ 10.01.1982 Craiova,DJ (17/1); Marcel Bogdan MIHAI 15.07.1983 Bucureşti (6/0); Mihai Marius NICOLAE 09.03.1974 Târgovişte,DB (27/7); Ovidiu PETELEAN 02.07.1978 Târgu Mureş,MS (7/0); Constantin Romeo STANCU 11.05.1978 Slatina,OT (25/7);
Atacanţi: Marian Gelu BELCIUG 30.10.1979 Bucureşti (21/5); Costel CARABAŞ 23.03.1970 Medgidia,CT (16/4); Emil OPREA 27.10.1981 Bucureşti (10/1); Mircea Vasile OPREA 20.04.1980 Sibiu,SB (19/1); Remus Daniel SAFTA 24.01.1972 Bucureşti (14/13) /transferat la ARO/.
Conducerea tehnică: Imilian ŞERBĂNICĂ 24.07.1956 Bucureşti (et.1-5) / Mihai STOICA 05.08.1962 Bucureşti (et.6-9) / Anton DOBOŞ 13.10.1965 Sărmaşu,MS (et.10-15) / Stelian Sorin GHERMAN 28.05.1966 Turda,CJ (et.16-30).
de Razvan Toma
mail: razvan.toma@ilfovsport.ro
Blog: Razvan Toma
Materialul complet a apărut în numărul 26 al revistei ILFOVSPORT:
