Continuăm serialul în care prezentăm o istorie a principalelor grupări fotbalistice din localităţile situate pe raza actualului judeţ Ilfov. După Sportul 30 Decembrie, IUPS Chitila, Viscofil şi Fulgerul Bragadiru, a venit rândul Sportului Ciorogârla.
Sportul Ciorogârla a fost prima echipă dintr-o localitate de pe raza actualului judeţ Ilfov care a ajuns în al treilea eşalon, o performanţă importantă care însă fie că a fost uitată, fie că este necunoscută. Spre deosebire de celelalte surate ale ei din judeţ, la Ciorogârla a fost o situaţie mai aparte, ea neavând în spate o unitate industrială, care indiferent cât de mare sau mică era însemna un sprijin foarte-foarte important. Aici echipa era susţinută după posibilităţi de CAP-ul local care nu dispunea nici pe departe de puterea financiară a unei uzine. De aceea, chiar dacă nu a putut face faţă rigorilor celui de-al treilea eşalon, acel salt, avându-se în vedere contextul, a însemnat o izbândă.
Pentru a afla mai multe informaţii legate de acele momente istorice pentru fotbalul din Ciorogârla şi chiar cel ilfovean, am stat de vorbă cu un component al echipei din respectiva perioadă, Dumitru Drăghiciu (născut la 22.01.1952), care a jucat pe postul de extremă dreapta, fiind unul dintre cei ce au pus serios osul la acea ascensiune.
Antrenorul Nicolae Anghel, artizanul primei promovări
„Noi eram echipa CAP-ului din localitate. Acesta însă ne susţinea cum putea, nedispunând de prea multe fonduri. A venit la noi un profesor de educaţie fizică şi sport de la Universitate, Nicolae Anghel. Dumnezeu să-l ierte, că a murit de tânăr. Pe lângă faptul că era un om educat, manierat şi foarte deştept, mai dădea şi bani de la el pentru echipă. Totodată avea unele uşi deschise la FRF, ceea ce era foarte important. În pofida unor condiţii precare, noi formam o echipă bună. Componenţii în totalitate eram localnici şi cu toţi aveam servicii. Aşa că abia după ce ne întorceam de la muncă, dacă mai aveam cum, ne antrenam. Nu era situaţia existentă la echipele susţinute de uzine, de a putea fi scoşi din producţie. Iar asta se vedea în joc, pentru că nu rezistam fizic. Acest Anghel însă găsise o metodă prin care să putem trece peste un asemenea neajuns. În 1970/71 am tras pentru prima oară la promovare, dar am ratat-o. Anul următor însă am reuşit-o.” – a explicat Drăghiciu. Aşadar se poate spune că antrenorul Anghel a fost artizanul promovării, ajutând în acest sens şi dincolo de fişa postului. Din nefericire, la Divizia C nu a mai găsit vreo soluţie salvatoare. „Aici la noi totul s-a făcut doar din pasiune pentru fotbal. Cum spuneam, CAP-ul nu avea mari posibilităţi. Ne mai cumpăra câte-un rând de echipament, ne mai plătea câte-o deplasare, baremul de arbitru şi-atât. Ce primă de joc? De unde aşa ceva? De multe ori strângeam noi bani ca să facem deplasarea. Îi dădeam unuia care avea tractor şi remorcă şi nu de puţine ori aşa ajungeam la jocuri. Se întâmpla să ne mai oprească miliţienii cărora li se părea suspect că eram atâţia în remorcă. O dată, la un meci, era ţeava de eşapament spartă şi am ajuns acolo axfisiaţi. Până să ne revenim, era deja 3-0 pentru adversari. Dacă la meciurile de-acasă ne-adunam vreo 14-15 jucători, în deplasare de multe ori mergeam doar 11, pentru că unii eram reţinuţi de diverse treburi la locul de muncă sau acasă!”. Cam acestea erau condiţiile din acei ani pentru o echipă din mediul rural care încerca să facă performanţă. „Dacă în judeţeană mergea să faci o spoială de antrenament, la Divizia C era cu totul altă treabă, lipsa de pregătire corespunzătoare spunându-şi imediat cuvântul. Astfel, dacă timp de 70 de minute făceam faţă bine jocului, în ultimele 20 cădeam fizic. Însă nu aveam doar piedica lipsei unui antrenament adecvat. De multe ori se întâmpla să ajungem de la muncă noaptea acasă şi în ziua următoare trebuia să ne trezim la cinci dimineaţa ca să batem drumul până, să zicem, la Slobozia. Vă daţi seama în ce stare eram la meci”.
Vechiul teren a fost iniţial folosit ca unul de antrenament după construirea celui nou, iar mai apoi dezafectat, suprafaţa respectivă urmând a fi destinată în scopuri comerciale. Însă la începutul anilor 70, când Sportul s-a aflat în Divizia C, la partidele de-acasă era întotdeauna populat cu spectatori, venind mulţi şi din localităţile învecinate. Aşadar, apetenţă pentru fotbal în zonă a fost întotdeauna.
„Culorile? Depindea de ce echipament găseam”
E o lege nescrisă că orice club sportiv trebuie să aibă două sau chiar mai multe culori sociale. La Sportul Ciorogârla situaţia stătea în felul următor, după spusele lui Drăghiciu: „Depindea de echipamentul pe care îl găseam sau îl primeam. De exemplu, în 1972, când am promovat, era alb-roşu, pentru că îl primisem de la Dinamo. Câţiva ani mai târziu, devenise roşu-albastru, pentru că provenea de la Steaua”.
Numele, după Sportul Studenţesc
Având iniţial denumirea Recolta, echipa şi-a schimbat numele în Sportul în 1970. Iniţiatorul acestei decizii a fost tot antrenorul Nicolae Anghel, care era bun prieten cu Ion Motroc, pe-atunci antrenor la Sportul Studenţesc. Datorită acestui lucru, echipa din Ciorogârla i-a fost în mai multe rânduri „sparring partner” formaţiei din Regie, cu care juca dar se şi antrena. De-aici a venit ideea de a fi preluat numele de Sportul.
Antrenorul de pe motocicletă
Printre antrenorii care s-au mai ocupat de Sportul Ciorogârla a fost şi fratele fostului mare tehnician dinamovist, Nicolae Dumitru „Nicuşor”. Dumitru Drăghiciu şi-a amintit de antrenamentele inedite pe care le făcea acesta. „Stătea pe o motocicletă cu ataş şi noi trebuia să alergăm după el de ne ieşea untul pe un drum destul de accidentat. Avea însă metodă, nu era prost”.
Marin Ion juca pe fals
Fostul jucător şi antrenor al lui Dinamo, Marin Ion (cunoscut şi ca Ion Marin), este originar din Ciorogârla. Am aflat de la interlocutorii noştri că în adolescenţă, până să ajungă la Dinamo, a evoluat la rându-i la echipa din localitate, alături de fratele său Hristache Ion. Câteodată cel poreclit „Săpăligă” a jucat şi pe fals. „A avut şansa să îl ducă cineva la Dinamo, iar acolo şi-a văzut cu seriozitate de treabă. De aceea a ajuns unde a ajuns” – este de părere Drăghiciu. Cu toate că cei din Ciorogârla se mândresc cu celebrul lor consătean, au regretul că acesta niciodată nu a avut aplecarea de a ajuta în vreun fel fotbalul din localitate.
Alte nume mari nu au mai fost la echipă, însă din formaţia care promovase în 1972 se distingeau Ion Popescu şi Marin Ţoncu, ambii fiind ofertaţi de echipe de prim-eşalon precum Petrolul, însă fiind legaţi de loc, nu au vrut să se îndepărteze prea mult de casă.
A doua promovare
Exact la 30 de ani de la prima promovare, Sportul Ciorogârla a izbutit să revină în Dizivia C. De această dată situaţia a fost cu totul diferită de cea din anii 70. Sorin Năstase (născut la 28.05.1974), om al locului, a fost martor ocular al acelor momente. Legitimat din 1988 la Sportul Ciorogârla, a părăsit gruparea pentru numai doi ani, între 1996-1998, când a jucat la Ajax Bolintin-Deal, revenind apoi acasă. A jucat pe postul de libero. „Atunci s-a făcut o treabă cu adevărat profesionistă. Echipa, care se afla în Divizia Onoare, a fost preluată de la Primărie de un investitor originar din localitate, Bogdan Tudor. Acesta a concesionat baza sportivă pe 39 de ani, a angajat oameni care să se ocupe de ea, efectuând mai multe lucrări de îmbunătăţire. În 2002 am promovat în C. A adus jucători de valoare mai ridicată cărora le-a făcut contracte. Din nefericire, a fost lăsat singur, nimeni de pe plan local nu l-a ajutat cu ceva. Şi cum aşa nu se putea descurca la infinit, după patru ani a fost nevoit să se retragă. Nemaiputând fi susţinută, echipa s-a desfiinţat.” – şi-a amintit cu tristeţe Năstase.
AS Ciorogârla, pe cheltuieli minime
Văr primar cu fraţii Cîrstea, ambii foşti fotbalişti, Gheorghe (la Rapid) şi Florin (la Progresul), Sorin Năstase este un tip care „arde” pentru fotbal şi totodată pentru Ciorogârla. Cu ajutorul lui nemărginit, flacăra avea să se reaprindă. Însă ca să nu se stingă iar, are nevoie de sprijin local, pentru că oricât de mare i-ar fi entuziasmul, fără finanţare nu se poate. „După ce s-a desfiinţat Sportul, am rămas vreo trei ani fără echipă în localitate. După ce m-am angajat la Primărie în 2006, am vorbit cu primarul să punem pe picioare una nouă. Nu era doar dorinţa mea, destui fiind cei care îmi solicitaseră o asemenea acţiune. Aici e pasiune mare pentru fotbal. Doar vreo trei telefoane dădeam şi adunam o echipă cu care puteam pune probleme unora mult mai bine cotate. Revenind, s-a aprobat înfiinţarea acestei echipe, numită AS Ciorogârla, însă cu costuri minime. În primul an am câştigat seria la Promoţie, însă nu am vrut să intru la Liga 4 pentru că erau costuri mai mari şi totodată îmi era mai greu să îi strîng pe cei ce jucau. Anul următor însă am promovat, avându-l antrenor pe Ion Prună, de la Berceni. De-atunci am prins două finale de Cupa României faza pe judeţul Ilfov şi două play-off-uri. Însă fără bani este extrem de greu. Dacă nu îi place fotbalul primarului, poţi să te dai peste cap. E un continuu chin. Uitaţi-vă la Chiajna, 
Clinceni sau Berceni câte s-au realizat. De multe ori am băgat mâna în propriul buzunar, dar nu am o situaţie care să-mi permită să susţin o echipă. Am fost şi preşedinte, şi delegat, şi antrenor, şi masor, dar nu mai pot singur. Şi mi-ar părea rău să dispară iar, pentru că am investit suflet în ea şi nu spun cât m-am chinut să-i aduc pe jucători. Aproape toţi sunt localnici, dar pentru că nu mai era Sportul, plecaseră prin alte părţi. De aceea am fost obligat să o iau din poartă în poartă ca să le obţin la toţi dezlegările. Sincer, nu ştiu ce vom face sezonul următor, dacă vom mai putea să ne înscriem în competiţie. În ultimul, cu chiu cu vai am reuşit să plătim play-off-ul şi pentru asta am avut un scandal la Primărie, că ce îmi trebuia mie play-off…” – ne-a explicat cu năduf Năstase cam cum arată prezentul din punct de vedere fotbalistic în această localitate ilfoveană, repetăm, prima din istorie care a avut reprezentantă pe a treia scenă.
Nici Dună nu l-a convins pe primar
Fostul fotbalist al Progresului, Marin Dună, şi-a făcut casă în Ciorogârla. Din acest motiv la un moment dat s-a interesat de fotbalul local, având chiar intenţia de a se implica. Sorin Năstase i-a făcut intrarea la primar, explicându-i acestuia din urmă că este vorba de un fost antrenor prim-divizionar, care prin relaţiile sale ar fi putut aduce sponsori la echipă. Dar era necesară şi implicarea mai profundă a Primăriei. Discuţia respectivă însă a rămas fără niciun rezultat.
Puţină geografie şi istorie
Ciorogârla este o comună din judeţul Ilfov situată la sud-vest de Bucureşti, pe malurile râului cu acelaşi nume, cuprinzând satele Ciorogârla şi Dârvari. Este traversată de autostrada Bucureşti-Piteşti, fiind totodată deservită de DJ601. Se învecinează cu Chiajna, Domneşti şi Dragomireşti-Deal. Este la graniţa cu judeţul Giurgiu. Are o suprafaţă de 37 kmp şi, conform ultimului recensământ, o populaţie de 6.188 locuitori.
Prima atestare documentară datează din 09.08.1558. Numele îi vine de la familia Ciorogârleanu, care deţinea aceste pământuri în secolul XVII. La sfârşitul secolului XIX se numea Ciorogârla-Dârvari şi făcea parte din plasa Sabarul din judeţul Ilfov, fiind alcătuită din satele Ciorogârla, Dârvari şi Caţichea. Pe-atunci localitatea avea cinci biserici ortodoxe, două şcoli mixte, o moară de apă şi două maşini de treierat cu aburi. În 1925 a făcut parte din plasa Domneşti. Temporar, în 1931, satele Dârvari şi Caţichea au alcătuit o comună separată, având numele primeia. Din 1950 până în 1968, a făcut parte din raionul bucureştean „16 Februarie”. După 1968, comuna a trecut în judeţul Ilfov, însă fără satul Caţichea, inclus în Domneşti. Între 1981 şi 1985 a trecut în judeţul Giurgiu, fiind apoi transferată în fostul SAI, cel devenit ulterior actualul judeţ Ilfov.
Participarea în Divizia C
A fost înfiinţată în 1965, sub numele de Recolta Ciorogârla. În 1970 şi-a schimbat numele în Sportul, iar în vara lui 1972 a devenit prima echipă dintr-o localitate de pe raza actualului judeţ Ilfov care a izbutit să promoveze în Divizia C, după ce a câştigat seria campionatului Onoare iar mai apoi „barajul” în dublă manşă cu Viticola Feteşti. Pe a treia scenă însă a activat de-a lungul istoriei sale numai patru sezoane, în perechi de câte două la o pauză de trei decenii una de cealaltă. Mai întâi, în 1972/73, la capătul căruia s-a clasat pe ultima poziţie şi în mod normal ar fi trebuit să retrogradeze. Numai că la finele acelui sezon a avut loc o reformă competiţională, când numărul participantelor a crescut în toate eşaloanele: în Divizia A de la 16 la 18 echipe, în Divizia B de la două serii a câte 16 echipe la trei a câte 18, iar în Divizia C de la 12 serii a câte 14 echipe tot la 12 serii dar a câte 16 echipe. Astfel, Sportul şi-a păstrat locul, însă acest lucru nu a ajutat-o prea mult, căci în următorul sezon a retrogradat, situându-se tot pe ultimul loc din seria sa. Abia în vara lui 2002 a izbutit revenirea în Divizia C, după ce s-a impus la „baraj” în faţa echipei călărăşene Venus Independenţa. Şi de această dată a rezistat tot două sezoane, cu diferenţa că menţinerea a obţinut-o în teren. Rămasă însă fără sprijin, în vara lui 2004 a părăsit pentru totdeauna Divizia C, desfiinţându-se.
Cele patru sezoane de „C”
1972-73: 26. 3. 5. 18. 18-70. 11 (locul 14, seria a V-a)
1973-74: 30. 3. 7. 20. 28-75. 13 (locul 16, seria a V-a)
2002-03: 30. 9. 9. 12. 29-38. 36 (locul 12, seria a III-a)
2003-04: 24. 4. 4. 16. 31-69. 16 (locul 13, seria a III-a)
Barajele pentru promovarea în „C”
În 1972: Viticola Feteşti – Sportul Ciorogârla 1-1 şi 0-2
În 2002: Venus Independenţa – Sportul Ciorogârla 2-3
de Razvan Toma
mail: razvan.toma@ilfovsport.ro
Blog: Razvan Toma
Material apărut în numărul 27 al Revistei IlfovSport.
