”Suntem pe un drum bun”. Acesta a fost refrenul declarațiilor (selecționer, jucători, voci federale obediente) după modestul Kazahstan, după remiza defensivă și norocoasă de la Copenhaga, dar mai ales după destul de naiv aplaudata victorie de la Cluj cu o Turcie pe care n-o batem doar noi, ci o desființează și mai vechiul nostru amic Sadiku.
De ce suntem pe acest drum bun? Pentru că s-a schimbat atitudinea! Așa spune toată lumea, că e o nouă atitudine, nu doar o nouă identitate rezultată din rebranding. Adică punem osul mai mult. Băgăm piciorul mai sănătos la minge, alergăm mai mult, muncim mai mult. De parcă, vorba lui Cornel Dinu, naționala ar fi șantierul de la Bumbești-Livezeni!
Atitudine am avut și cu Olanda. Minte n-am prea avut. Inteligență, adică. Am crezut că hei-rupul emis de selecționer de pe bancă și preluat (mai prost decât la primele trei meciuri) ne va duce la un rezultat bun. Ce-ar fi însemnat un rezultat bun? O remiză ar fi fost de aur, am fi intrat în iarnă neînvinși în noul mandat și am mai fi putut să facem pieptul mare încă vreo jumătate de an de-aici înainte spunând cât de bun e drumul pe care mergem.
E bun, dar cam are gropi în care intră nu doar piciorul lui Bălașa la încălzire, ci și jocul defensiv. Mizăm mereu pe Chiricheș, el e căpitanul, el e liderul, premiat cu tricoul pe care scrie ”50” la selecția cu numărul 53 (meciul 50 Vlad l-a jucat la Ploiești cu Kazahstanul, putea premiat atunci, chiar dacă s-a jucat cu tricourile vechi, nerebrfanduite). Chiricheș nu (prea) joacă la Napoli, dar naționala începe (sperăm că nu se și termină) cu el. Când pierzi mingea la 20 de metri de poarta noastră, când vrei să ieși în dribling ca Gică Popescu acum un sfert de veac, dar cursa ta se împotmolește rapid, nu trebuie să te miri de ce nu te bagă Sarri, ci și de ce te bagă mereu Contra.
Gropile nu sunt doar în dreptul lui Chiricheș, am fi nedrepți localizându-le doar aici. Ele vin și dintr-o repezeală tactică, poate chiar în ideea de a urca acea idee de atitudine în joc la cote mai înalte decât e cazul. Cu Olanda ne-am repezit într-un pressing destul de agresiv și de avansat, în dorința de a nu-i lăsa pe ei să construiască. În fața unui adversar de valoare (batavii chiar sunt de valoare, chiar dacă nu s-au calificat la Mondiale), dacă nu-ți iese acest pressing cu tente ușor disperate, ești pierdut. În spatele tău rămân tarlale întregi libere, nedefrișate, pe care un adversar care joacă de vreo jumătate de veac cu aripi clasice, abia le așteaptă. Cu un asemenea preopinent, despre care știi că e mai bun ca tine, joci pozițional, închizi spațiile. Astupi găurile din drumul bun pe care tot spui că ești!
Cât de bun e drumul ne-o dovedește tinerețea garniturii puse în fața lui Strootman. Cei 11 care au ascultat imnul la centrul terenului dau o medie de vârstă de 28 de ani, ceea ce înseamnă că la sfârșitul preliminariilor cifra va fi de 30, iar la turneul final la care ne dorim să ajungem, aproape de 31.
Putem spune că e un alt suflu, dar nu ne e clar cât de proaspătă e această respirație.
