Numărul 1 mondial a trecut pe rând de Bouchard, Davis, Osaka, la diverse scoruri, inclusiv la acel aproape neverosimil 15-13 din duelul cu americanca, probabil cea mai scundă, dar și cea mai tenace jucătoare din circuit. Însă victoria cea mai clară și cea mai importantă este cea obținută de noua Simona Halep în fața vechii Simona Halep.
6-0,6-0, scurt, detașat, fără niciun drept la replică.
Vechea Simona, varianta 2015-2017, cam de după povestea cu Serena din toamna lui 2014, de la Singapore, părea cea mai chibzuită, cea mai chivernisită, cea mai calculată, (mai căutați și alte sinonime, dacă or mai fi). Gândea totul, ea sau cei din anturajul ei. Aici se dau atâtea puncte, dincolo se dau atâția bani, cam ăsta e drumul cel mai ușor până în vârful WTA.
Un număr 1 mondial, proclamat în toamna lui 2017, cu doar două finale de Grand Slam la activ, cele două înfrângeri de pe zgura pariziană. Specialiștii (nu mă număr printre ei, cu greu mă pot sălta chiar și până la nivelul diletantismului în tenis) spun că nu e nicio problemă, că s-a mai întâmplat ca una sau alta dintre jucătoare să fie numărul unu fără să câștigat vreodată vreun Grand Slam.
O fi așa, dar e cam ca și cum la fotbal o echipă ar fi declarată numărul 1 în lume într-un an în care a ratat titlul național la mustață, a perdut și Cupa, iar din Liga Campionilor a ieșit dramatic în semifinale.
Nu neapărat asta, gospodărirea turneelor, deranja la vechea Simona, cea învinsă în două seturi scurte de noua Simona, variantă 2018. Dincolo de chiverniseala punctelor WTA, era cumva supărătoare moliciunea ei din anumite momente. Ușurința cu care cădea în anumite meciuri, nu neapărat în acelea în care avea probleme fizice. Enervările ei zgomotoase, prăbușirile care le urmau, acele seturi de 0-6 în care, după anumite evenimente neplăcute de parcurs, părea că nu mai e în stare să se adune pentru a câștiga măcar câteva mingi.
Noua Simona aici, în acest punct pare diferită de cea veche. La psihic, la forța cu care-și ține firea și frâiele. Durerea din gleznă e controlată cu calmante, cu metode moderne de refacere care o împrospătează pentru aceste meciuri pe arșiță australiană, succedate la intervale care uneori sunt mai scurte de 48 de ore. Glezna, așa umflată cum e, ține bine, chiar și pe o suprafață tare, chiar și în condițiile în care e solicitată la sprinturi, frâne și schimbări de direcție. Dincolo de gleznă pare să fie psihicul tare al Simonei la acest început de an, forța ei morală ivită ca o reconfortantă surpriză, depășind toate frustrările și hiatusurile anilor trecuți.
E greu de spus dacă Simona va triumfa la Melbourne. Nu e supprafața ei, mai e și căldura, și glezna care trebuie s-o mai țină încă trei meciuri. Dar, în 2018, undeva o va face. La un Mare Slem, cu care să-și parafeze printr-o mare performanță această performanță de a fi numărul unu. Nu printr-un algoritm complicat al punctelor, ci pur și simplu prin ceea ce face pe teren.
