Puține ore au mai rămas până la alegerile de la Federația Română de Handbal. Și cum aceasta este una dintre federațiile sportive majore de la noi interesul presei, dar și al celor care lucrează în sport sau sunt pasionați de acestă disciplină este extrem de mare. În prim-plan este plasată lupta pentru fotoliul de președinte, unul pe care și-l dispută Alexandru Dedu, Narcisa Lecușanu și Robert Licu (ordinea este alfabetică). Ceea ce apare drept normal pentru aceste vremuri în care a apărut noțiunea de ”Președinte-Jucător”. După mine, însă, nu președintele, singur, poate schimba în bine (sau în ”și mai bine”) fața handbalului românesc. E nevoie de o echipă federală devotată, de un manager iscusit, dar mai ales de susținerea cluburilor, a oamenilor de handbal.
În toamna anului 1992, am asistat la Adunarea Generală de Alegeri la FR de Handbal. Care a durat, nu exagerez, vreo 10-11 ore… Cu raport de activitate, luări de cuvânt, prezentare candidați, operațiune de vot și așa mai departe. Președinte a fost ales Adrian Pascal, cel care susținea echipa feminină de handbal Aura Iași. Era, de alfel, primul om de afaceri care ajungea șef peste o federație sportivă din România.
După numai câteva luni, în primăvara lui 1993, Ministerul Tineretului și Sportului îl suspenda pe Adrian Pascal din funcția de președinte al FRH (este singurul președinte de federație sportivă postdecembristă, de la noi, suspendat de minister – pe atunci încă se mai putea așa ceva). Întrunită de urgență, Grupa Operativă a scos la iveală că promisiunile lui Pascal nu fuseseră îndeplinite… S-a aflat, atunci, de pildă, că autocarul donat FRH-ului, de omul de afaceri din Iași, era de fapt un hârb numai bun de casat… Îmi amintesc, de asemenea, cum șoferul FRH, trecut pe statele de plată ale omului de afaceri din Iași, a povestit, cu lacrimi în ochi, că avea nu știu câte salarii de luat de la acesta… ”Am și eu familie? Ce le pun pe masă copiilor?” Pascal a fost schimbat la scurt timp după aceea, președinte al FRH fiind ales generalul Cornel Oțelea.
În 1992, la Adunarea Generală de Alegeri la FR de Handbal, Pascal a avut un singur contracandidat. Pe Viorel Cataramă, care nici nu a fost prezent în sala de la Hotelul Parc. Ulterior, a devenit președinte la FR de Tenis. Ca mulți alți oameni de afaceri ajunși șefi de federații sportive. Și înaintea alegerii sale, la tenis, Viorel Cataramă le-a spus electorilor câteva cuvine ce merită să fie reținute fiindcă mi se par valabile și acum: ”Dacă mă veți alege președinte, nu voi veni în Federație cu bani de la mine, cu bani de-acasă. Nu! Voi încerca să-i învăț pe oamenii de la FRT să facă ei bani. Pentru Federație. Pentru tenisul românesc”.
De ce v-am povestit toate acestea? Fiindcă atunci, la începutul anilor 90, în sportul de la noi au apărut federațiile prezidențiale. Adică federațiile în care rolul principal este deținut de președinte. Altfel spus, atunci a apărut ”Președintele-Jucător” și în sportul de la noi.
Cum era până în 1990? De fapt, cum a fost între 1947 și 1989? În acea perioadă, președinții de federații sportive erau aleși, desigur, însă cu susținere politică (nu mișca nimic fără aprobarea pcr-ului). La FR de Rugby, de pildă, în fotoliul de președinte s-au perindat câțiva miniștri. Oameni inteligenți, care au știu să colaboreze bine cu specialiștii din sportul cu balonul oval. Fiindcă, orice s-ar spune, în perioada comunistă rolul principal nu-l aveau președinții, ci secretarii generali de federație, implicit activul federației. Și voi aminti de Lucian Grigorescu (1924-1990), care a ocupat respectiva funcție la FR de Handbal între 1950 și 1986, adică până la pensionarea sa… A fost secretar general, altfel spus, în perioada de glorie a acestui sport, la noi. Și deși nu jucase handbal, ci fotbal, Grigorescu a condus FRH cu abilitate și competență, dar și cu o mână de fier. Vava Pelenghian, fost arbitru de handbal, șef al Comisiei de Competiții în anii 90, îmi povestea că acel secretar general, acel personaj intrat în legendă venea primul în Federație, în zori, și pleca ultimul, spre miezul nopții. Și că niciunul dintre angajații FRH nu îndrăznea să umble ”creanga” sau să încalce sarcinile de serviciu… Și că pe vremea lui Grigorescu se știa cu un an înainte calendarul competițional… Și așa mai departe.
”Tot ceea ce s-a realizat în handbalul românesc, în acest lung interval de timp, este legat de numele său (n.a. – al lui Lucian Grigorescu), de respectul permanent pe care l-a avut față de oamenii de handbal și regulamentele elaborate de ei, față de munca și opiniile tehnicienilor, ca și față de abnegația, conștiinciozitatea și efortul sportivilor. Priceperea și perseverența sa l-au ajutat să creeze handbalului din țara noastră o bază organizatorică și tehnică perfecționată, model care a fost preluat și de alte federații sportive naționale și internaționale. A acordat însemnătatea cuvenită dezvoltării principalelor eșaloane ale handbalului românesc, rețelei secțiilor de copii, juniori, tineret și seniori (cluburi și loturi). A fost preocupat de formarea și perfecționarea corpului de antrenori și arbitri, de stimularea activității comisiilor federației, de planificarea și evidența acesteia. Pentru toate aceste merite poate fi considerat drept ctitor al handbalului românesc modern și artizan al marilor lui performanțe (titluri mondiale și medalii olimpice). Ca o recunoaștere a activității sale deosebite, Federația Internațională de Handbal l-a cooptat, în anul 1972, între membrii săi de bază, introducând în propriile regulamente de specialitate o serie de lucruri izvorâte din experiența handbalului românesc”.
Despre Lucian Grigorescu, în ”Enciclopedia Educației Fizice și Sportului din România” (ediția I, 2002)
După ce Lucian Grigorescu, omul de sport căruia îi poartă numele Sala Floreasca din București, s-a pensionat, handbalul nostru a luat-o ușor-ușor la vale… Oare a fost o întâmplare? Greu de răspuns la această întrebare. E de amintit, însă, că Grigorescu n-a ridicat singur handbalul românesc, ci împreună cu antrenori pricepuți, cu jucători și jucătoare de mare valoare, cu oameni de handbal devotați acestui sport. În acea vreme, a existat dorința, voința de a performa la nivel internațional.
Spuneam că după 1990, în sportul românesc au apărut federațiile-prezidențiale. Federațiile conduse de un singur om, de către președinte. Au mai fost și excepții. De pildă, FR de Atletism, unde colaborarea dintre președintele Iolanda Balaș și secretarul general Nicolae Mărășescu a făcut posibile rezultatele din anii 90 și din deceniul următor. Fiindcă dubla campioană olimpică la săritura în înălțime și-a folosit prestigiul pentru a convinge sponsorii să investească în atletism (așa s-au amplasat piste de alergare noi pe multe stadioane din țară), de pildă. Iar Nicolae Mărășescu a condus FRA cu o mână de fier. La fel cum făcuse Lucian Grigorescu la handbal. Deloc întâmplător, în perioada cât a fost condusă de tandemul Balaș – Mărășescu în federație a existat și o echipă competitivă. Normal, cele două personalități ale sportului românesc înconjurându-se de oameni capabili să pună în practică planurile stabilite, să atingă anumite obiective.
Așadar, după mine, indiferent cine va fi ales mâine, președinte la FR de Handbal, nu va putea reuși singur, pe cont propriu. Oricât de bun ”jucător” ar fi. Succesul său va depinde de echipa pe care o va aduce la federație, de competența și de buna credință a colaboratorilor săi, dar mai ales de susținerea cluburilor, a tuturor oamenilor care activează în handbalul românesc.
PS – În perioada în care Lucian Grigorescu a ocupat funcția de secretar general, președinți la FR de Handbal au fost Adrian Sabatini (1950-1952), Petre Capră (1952-1957), Tudor Vasile (1957-1968), Dumitru Costea (1968-1973) și Ioan Kunst-Ghermănescu (1973-1986). Dintre acești șefi de federație ultimul a devenit, mai apoi, o figură marcantă și la nivel mondial, fiind membru și în Consliul Federației Internaționale de Handbal.
Marian Burlacu
Facebook – Marian Burlacu
E-mail – marian.burlacu@100sport.ro
