De mai mulți ani încoace, chiar de vreo două decenii, sportul românesc e bocit de viu. I se fac parastase tânguite, e dus frecvent la groapă, ba că e în moarte clinică, ba că a murit deja.
Că bazele sportive ale comunismului au dispărut, în locul lor ridicându-se afaceri imobiliare, malluri și alte repere ale civilizației mileniului trei. Da, în acele vremuri ale economiei planificate orice fabrică avea teren de fotbal gazonat, terenuri de bitum pentru celelalte sporturi, iar unde se găsea vreun secretar cu propaganda mai destoinic, se amenaja și câte o minunată pistă cu popice. Daciada scotea performeri pe bandă rulantă, țesătoarele făceau gimnastică în pauza de masă, iar țărănimea cooperatoare era scoasă de activiști la crosuri. Sportul, biruitor la orașe și sate!
Ne-a fost facil să punem deprecierea sportului pe seama degradării fizice, morale și economice a societății. Să ne lamentăm că tinerii fac burți la fast food în loc să ia sub tălpi cărările munților. Că oamenii nu-și mai dau copiii la handbal, volei, baschet, că toți vor să și-i vadă fotbaliști, să-i scoată din foame.
Iată că lucrurile nu mai stau chiar așa. Am avut finală de Liga Campionilor la volei fete. Avem finale europene de club la handbal masculin (Turda) și feminin (Craiova). CSM va juca săptămâna viitoare în Final Four, la Budapesta. Luptele au adus, recent, o grămadă de medalii din Rusia. Tenisul de masă se descurcă onorabil. La cel de câmp fluierăm în Fed Cup și avem jucătoare în prima sută cum n-a mai avut vreodată. Sunt semne de viață. Deloc vagi, dimpotrivă, evidente.Am luat medalii peste medalii nu demult, la haltere. Avem sporturi de echipă, avem sporturi individuale, dincolo de cele tradiționale (gimnastică, caiac-canoe, canotaj). Stăm bine, mai bine decât acum doi-trei ani și incomparabil mai bine decât stăteam cu un deceniu în urmă.
Încă n-avem destule săli, destule terenuri, dar au început să se construiască. De pildă, dacă nu s-ar fi ridicat din ruinele-i arse Polivalenta din Craiova, nu s-ar fi pomenit pe acolo de minunata echipă de handbal fete sau de campioana de acum doi ani la handbal masculin.
Poate fi deranjant că majoritatea acestor investiții au la bază banii publici. Bine ar fi ca la fundament să participe mai mult decât o fac fondurile private, dar pentru asta e nevoie de o limpezire a legislației. Statul poate investi intr-o echipă precum cea de volei din Blaj care consumă circa un milion de euro pe an, dar parcă nu e normal să țină un colos de dimensiunea lui CSM București, cu secții la mai toate sporturile de sală, plus rugby. Acolo, contractele, salariile, trebuie asigurate din bani privați, în sarcina statului rămânând baza materială.
Iar faptul că în 2018 copiii fac, totuși, sport, e mai de scos în evidență decât sportul practicat de tineretul anului, să zicem, 1988. Atunci, alternativa o constituia biblioteca, pentru că sărăcăciosul program tv nu intra în discuție. Astăzi, un copil care petrece câteva ceasuri pe terenul de sport, o face în detrimentul gadgeturilor de toate felurile, al mall-urilor cu numeroasele lor cantine nord-coreene botezate occidental sau al diverselor programe decerebrante care se tot ivesc de sub butoanele telecomenzii plasmei din sufragerie.
