Generațiile schimbăndu-se și fiorul Cupei Mondiale pierzându-se prin decenii, multă lume, compatrioți de-ai noștri, tratează competiția cu un oarecare sictir, categorisind-o modestă, tărăgănată, neatractivă și absolut netangentă la nevoile noastre, sufletești sau editoriale, de fiecare zi.
Hai să le venim în întâmpinare, să fim didactici și să luăm din Mondial doar ceea ce ne interesează. Adică Serbia, viitoarea noastră adversară de peste trei luni și ceva.
Cine și-a rupt grătarul duminical de la gură ca să se uite la un complet neofertant, în viziunea multora, Costa Rica-Serbia, a avut ce să vadă dincolo de glumițele de pe facebook cu derbyul rezidenților Udrea-Ghiță.
Și au apărut imediat comentariile. Primul e acela că Serbia nu e vreo superechipă. Sigur că nu e, că dacă ar fi fost, nu s-ar fi luptat cu România în eșalonul trei al Ligii Națiunilor. Și că nu e vreo mare filosofie să bați cu 1-0 Costa Rica, despre care vreo 80 la sută dintre elevații noștri compatrioți habar n-au unde are capitala. De acord cu specialiștii, nu e mare filosofie acest 1-0 venit din lovitură liberă, că poate că altfel nici n-ar fi venit!
Dar mai trebuia să vedem, dincolo de observația că Serbia nu e nicidecum stelară, amănuntul că viitorii noștri adversari au oameni pe la Lazio, pe la Roma, pe la Manchester United, plus Ivanovic, care a fost o viaţă la Chelsea şi acum trage pentru Zenit. Bașca acei oameni chiar joacă pe acolo pe unde sunt, în timp ce noi, la Napoli de exemplu, vedem meciurile fără bilet, de pe bancă.
Aşadar, clasă! Când te cheamă Kolarov şi dai golul acela portarului lui Real, după ce tocmai ai jucat semifinală de Champions League şi ai eliminat în sferturi Barcelona, înseamnă că ai clasă, valoare, cotă şi multe alte astfel de atribute.
Şi mai au sârbii ceva, care de la grătar sau de la plimbarea duminicală prin vreun shopping center era imposibil de observat. Au o răutate, o determinare, pe care nouă ne vine greu să înţelegem. Matic, de exemplu, ”valiza” lui Mourinho, plimbată pe bani mulţi de la Chelsea la United, era să se ia de gât cu antrenorul costarican la o banală fază de aut. Plus că intrau băieții în niște alunecări și în niște clinciuri de care părea că depinde însăși viața lor. Probabil că la fel vor intra și în meciurile din toamna asta, de pe Național Arena și de pe ”Maracana” belgrădeană.
Așadar, clasă și agresivitate. Și constatarea universală că sârbii nu sunt cine știe ce mare echipă. Dar nici noi nu suntem.
