Prima voce e a lui Contra. Grav afectată de probleme laringiene acute după Belgrad. Și mult mai afectată după meciul cu sârbii decât după cel cu muntenegrenii, când selecționerul era soprană, în vreme ce la ieșirea de pe arena lui Partizan nu mai era nici măcar bas, fiind aproape de a începe să emită ultrasunete, ca delfinii. Semn că la Belgrad Contra și-a întrebuințat mai mult corzile vocale de la Ploiești, iar asta s-a văzut în joc.
Vine apoi vocea lui Stanciu, exprimată în scris, pe Facebook, imediat după Belgrad. În principiu Stanciu ceartă, la modul general, cam pe toată lumea care a opinat că la Ploiești, cu Muntenegru, România a făcut un meci prost.
Și ajungem și la vocile acelea, ale celor care au criticat meciul de la Ploiești. Cornel Dinu, Dorinel Munteanu, Panduru, Ilie Dumitrescu, Balint. Nemulțumiți după Muntenegru, cu toții au schimbat registrul după Serbia. Semn că nu e niciun curent împotriva echipei naționale, Oamenii spun ce văd, cu riscul ca acele constatări să nu fie pe placul selecționerilor sau al jucătorilor.
Da, pe vremea lui Daum, mai ales în ultimele sale luni împotriva României, era un curent împotriva neamțului. Se cristalizase un nucleu al contestatarilor (printre care am fost și eu, și încă în primele rânduri), iar contestarea venea nu neapărat pentru că echipa juca prost, ci pentru că nu se recunoștea asta și eram mereu intoxicați că de fapt România a jucat bine. Iar contestatarii căpătau (căpătam și eu) agresivitate în momentul în care Daum ne spunea că el e mai român decât mulți dintre români. Auzi la el!
Acum nu mai există nuclee, cuiburi de contestatari sau altfel de luptători de gherilă. Cei care-și exprimă nemulțumirea într-un moment sau altul sunt aceiași care aplaudă o atitudine bună, ca la Belgrad, un rezultat bun, un meci dătători de speranțe.
Cei care l-au certat pe Chipciu după Ploiești sunt cei care-l laudă după Belgrad. E de lăudat pentru ce-a făcut bine, pentru curaj, pentru penaltyul obținut, după cum e de admonestat că la primul lor gol l-a lăsat pe Kolarov să urce cu mingea la picior vreo 20 de metri fără să-l atace. Dacă adăugăm această constatare la jocul bun al lui Alex, s-ar putea să-l facem să se încrunte puțin, dar poate că data viitoare va fi mai atent cu urcările fundașului stânga advers.
Dacă picăm pe spate în urma evoluției lui Drăguș, iarăși nu rezolvăm nimic. Trebuie să spunem că debutul a fost curajos, că Denis a avut o oră bunicică de joc, că poate fi o soluție în viitor, dar și că poate i se potrivește alt post decât cel de aripă stângă.
Nu e nimic nociv, nimic toxic în a spune ce nu ne place legat de jocul echipei naționale, dacă facem totodată precizarea că împotriva Serbiei au fost multe momente bune, dar și unele la care mai trebuie lucrat. E necesar ca aceste observații să fie suportate ca atare, să fie luate exact precum ceea ce sunt ele, nu ca revanșe, nu ca exprimare a unor ranchiune de ani și ani.
Trebuie văzut că suferim la fundașii centrali, trebuie constatat că nici mijlocașii centrali nu sunt încă așa cum i-am dori, trebuie rezolvată problema kilogramelor lui Budescu, mai sunt și altele de făcut.
Și da, trebuie plecat de la nivelul reprizei a doua de la Belgrad, cu fotbalul ei avântat, cu privirea întreptată mereu către poarta adversă și cu atitudinea aceea care a dus, să nu ne ferim nici de laude, la cea mai bună repriză a echipei naționale din ultimii patru-cinci ani. Poate de la acel 3-0 cu Ungaria de la București n-a mai jucat România atât de bine și atât de constructiv într-un meci oficial.
