Nu Petrolul, nu UTA, nu FC Argeș, foste campioane ale României. Nu Timișoara, nu U Cluj, foste câștigătoare de Cupă, nu Farul, nume de tradiție, nu Brăila, finalistă de Cupă, nu Ripensia, multiplă campioană interbelică. Niciuna dintre ele nu conduce plutonul ligii secunde, ba câteva chiar au probleme serioase. Pe primul loc e Snagovul, cu 4 puncte avans, iar după 9 etape nu mai avem voie să vorbim nici despre focuri de paie, nici despre lideri de conjunctură.
S-ar putea ca Snagovul să fie un club bine organizat, corect finanțat și cu plățile către ”prestatori” la zi. Dar nu e suficient pentru a fi pe primul loc, chiar dacă ai un lot decent. Între decent și bun pentru promovare e ceva diferență. Nici criteriul bazei sportive impecabile, atu devenit clasic pentru echipele susținute de primăriile din Ilfov, nu funcționează la Snagov. Arena e cam veche, gradenele mai lipsesc ici și colo, iar gazonul nu e nici măcar mediocru. E rău de tot, de-a binelea. În plus, finanțarea e privată, așa că nu prea rănâne loc de temenele pentru generoasele autorități locale, mai mereu iubitoare de sport electoral și de mișcare în aer liber aducătoare de voturi.
Această echipă a Snagovului care conduce autoritar liga secundă, care a chinuit recent, în Cupă, Craiova pe stadionul ei, e, aproape cap-coadă, operă de antrenor. E opera lui Laszlo Balint, pentru din ce în ce mai mulți care-l cunosc de la un meci la altul și de la o ieșire publică la alta, Gyuszi.
La 39 de ani, n-are în spate vreo carieră fabuloasă de jucător. A fost un fundaș corect, luptător și dedicat, la Brașov, CFR și Urziceni, dar o accidentare i-a obturat drumul devreme, sub 30 de ani. Antrenoratul l-a început la Tărlungeni, din puținul Diviziei C al comunei brașovene smulgând o promovare spectaculoasă în fața Câmpinei, prezidată de Grigore Sichitiu și antrenată de Edi Iordănescu. A urmat o ucenicie la Brașov în echipa tehnică a croatului Vjekoslav Lokica, apoi drumul pe cont propriu la Clinceni, Miercurea Ciuc și acum, Snagov. La Clinceni nu era (eram, pentru că am lucrat împreună și am plecat împreună) departe de promovare, dacă nu interveneau cauze care nu țin nici de tactică, nici de pregătire, ci de cu totul altceva.
Nu luați acest expozeu ca pe o odă, ci ca pe o observație. La Clinceni Gyuszi era și preparator fizic, și nutriționist, și analist video. L-am urmărit îndeaproape cum dintr-un meci întreg al viitorului adversar selecta câteva faze, trei-patru minute, pe care le expunea jucătorilor în alte nu mai mult de 10-15 minute. De cele mai multe ori, analizele video ale antrenorilor noștri sunt nesfârșite, jucătorii cască, se gândesc la nemurirea sufletului, la ratele de contract neîncasate sau la cine știe ce.
Aproape un an, cît a stat ”pe bară” între Clinceni și Miercurea Ciuc, Gyuszi s-a apucat să crie. Și-a făcut la început o pagină de facebook, transformată ulterior în blog. ”Pipeta fotbalului” nu se mărginea să disece tactic meciuri, nu aluneca în analize savante, ci oferea chiar și specii jurnalistice mai pretențioase, de exemplu interviuri cu foști coechipieri. Acest an de „penitență jurnalistică” i-a rafinat discursul, i-a cizelat exprimarea (vorbim, totuși, despre un etnic maghiar) și l-a adus în situația de a vorbi cu dezinvoltură în spații pretențioase, cum ar fi sala de conferințe de pe ”Ion Oblemenco”. Nu e esențial pentru un antrenor, dar e destul de important să se facă înțeles nu doar de jucători, ci și de telespectatorii care-i urmăresc declarațiile. Pentru aceștia, Gyuszi scrie și acum pe Facebook înainte și după fiecare meci, ceea ce e un exercițiu de comunicare, dar și un fel de jurnal de bord de care mai târziu în carieră e imposibil să nu aibă nevoie.
Ar fi riscant un plonjon în discuții despre doctrina tactică a lui Gyuszi, despre crezuul său ofensiv sau despre ermetismul apărării sale. Însă e util de observat grupul pe care-l strânge în jurul său. La Clinceni nu curgea lapte și miere, cum probabil că nu curge nici la Snagov. Însă aici e cheia problemei, în a-i cointeresa sufletește pe jucători măcar la nivelul la care sunt interesați material. De a reuși să formezi un grup, deși expresia riscă să fie tocită. Mai clar, de a izbuti să-i faci să joace nu doar pentru ei, pentru banii și consacrarea lor, ci puțin și pentru tine. Ceea ce nu e deloc ușor.
