Cu fiecare ostaș roș-albastru care cade la datorie, suferind de probleme musculare, leziuni microfibrilare și alte beteșuguri fotbalistice ale mileniului trei, se introduc tot mai mult în ecuație forțele oculte, malefice, capabile măcar în parte să justifice nesfârșitul șir de necazuri. Începe să se vorbească tot mai mult și mai insistent de ghinioane, de blesteme, nemaifiind mult până când Belzebut, Necuratul, Lucifer, Aghiuță, Ucigă-l Toaca și alte reprezentări populare ale celui cu coarne, coadă și furcă vor fi făcuți direct răspunzători pentru ceea ce se întâmplă. Nu staff-ul medical, nu preparatorii fizici, nu conținutul antrenamentelor, ci însuși Diavolul, în diverse întruchipări.
E de înțeles să fii accidentat când îți cade un adversar pe picior, când, Doame ferește îți trosnește tibia, când cazi pe mână, ca Messi sau chiar când pățești o groaznică ruptură de ligamente ca bietul Ovidiu Popescu.
Dar atunci când dintr-o dată simți o arsură în mușchi după care stai pe margine o lună-două, înseamnă că nu e totul în regulă. Că nu te antrenezi cum trebuie, că nu te odihnești destul, că nu mănânci și nu bei ca un profersionist. Când ai asemenea probleme în serie, parcă e indicat mai întâi să stai de vorbă cu medicul echipei, cu preparatorul fizic, cu kinetoterapeutul și abia apoi să invoci Forțele Întunericului.
Acum vreo două luni s-a vorbit despre o posibilă venire la echipă a lui Florentin Marinescu. Au fost câteva interviuri, o preconizată vizită la Palat, apoi ciorba s-a răcit. Pentru cei care nu știu, Florentin Marinescu a fost preparatorul fizic al Stelei 86. De fapt mai mult decât preparator fizic. Profesor de arte marțiale, specialist in streching, ceea ce pentru anii aceia era o noutate absolută în materie de relaxare a musculaturii.
Cum-necum, Steaua n-a avut ani la rând niciun fotbalist accidentat, echipa alerga de rupea pământul și ducea sezoane întregi competițiile cu un lot de 16-17 jucători. Să nu se spună că programul era mai lejer, că nu era.. Jucai tot duminică de duminică în campionat, iar la mijloc de săptămână mergeai fie în Cupele Europene la Vejle, Lahti sau Reykjavik (da, Steaua a jucat în toate aceste locuri), fie întâlneai Roma, Anderlecht, Spartak Moscova, Milan, Barcelona (au fost meciuri cu toate aceste superputeri), fie te duceai la Băiuț, pentru un meci de Cupă, unde terenul era cu zăpadă, dar tu aliniai echipa-standard, pentru că minerii din maramureș doreau să-i vadă pe Pițurcă și Lăcătuș, nu rezervele rezervelor. Plus că mai erau convocările la echipa națională, unde în anii aceia Steaua dădea cel puțin 7-8 oameni. Și nu se mai simțțeau arsuri în coapsă, și nu se mai făceau RMN-uri, și nu mai stătea nimeni pe tușă o lună-două. Acum s-a zis, probabil, că Florentin Marinescu e prea în vârstă, deși nu e (68 de ani).
Bine că sunt alții tineri și în putere, școliți în străinătățuri, mestecând romgleză printre dinți, specialiști în recuperare, nutriție, iar la infirmeria echipei fotbaliștii stau câte doi în pat, unul dormind, altul păzindu-l pe adormit de Diavol. Tăiați o găină albă la miezul nopții, beți-i sângele, uitați-vă la creasta ei printr-un glob de sticlă, scuipați în sân, dați în bobi. Și apoi rostiți următorul descântec: ”Fă-ne, Doamne, pricepuți, așa cum nu suntem!”
