E vorba despre acel spate care doare și care n-a lăsat-o să intre pe teren la Singapore. Acel spate, parte anatomico-funcțională care o chinuie demult. Și acel spate, ca zonă de clasament, amenințat tot mai mult de Angelique Kerber. Dar și de acel spate care cuprinde, de un an și ceva, tot, dar absolut tot ce înseamnă tenisul feminin din întreaga lume. De la acel 1 mare din trandafiri roșii ridicat în octombrie 2017 în China au trecut 15 luni.
Simona n-a mers la Shenzen și a pierdut 250 de puncte WTA. Oricum era frig acolo, fetele se produceau în colanți, în bluze groase, departe de designul delicat al fustițelor tenisului. În acest timp Simona a hrănit pui de cangur și a pozat ursuleți koala în mult mai calda și mai plăcuta Australie. Va urma poza aceea în rochie de seară, apoi turneul în sine. Melbourne, adică Australian Open. Când ești numărul 1 în lume, Shenzenul chinezesc plus celelalte feliuțe australo-neozeelandeze, Hobart, Brisbane și ce-or mai fi, nu sunt atât de importante. Numărul unu mondial n-are nevoie de rodaj pe terenuri de la Antipozi, nici de punctulețele sau dolărașii împărțiți pe acolo. Numărul unu merge direct la marea competiție, chiar dacă n-a mai avut un meci din octombrie. Acele turnee, acele punctulețe și acei dolărași sunt pentru celelalte locuri, de la numărul unu în jos.
N-o luați ca pe o ironie, că nu e. Nici Messi nu joacă în toate meciurile, mai e menajat uneori, prin Cupă, sau chiar în campionat, când adversarul nu e prea vârtos. Iar Simona, de vreme ce e lider mondial de 15 luni, poate trece drept un fel de Messi al tenisului feminin. Când ești numărul unu o săptămână-două, poate fi o întâmplare, o potriveală a punctelor și a rezultatelor. Când duci trena un an și ceva, nu mai e coincidență, e definiție.
Pe post de număr unu Simona a făcut acea finală australiană de anul trecut, cu Wozniacki, pe care putea s-o câștige, dar a pierdut-o. Tot ca număr 1 a triumfat la Roland Garros, în finala cu Sloane. Aceea a fost cea mai frumoasă exemplificare practică a noțiunii de lider mondial.
Dar tot ca număr unu a ieșit în turul 3 la Wimbledon, cu taiwaneza aceea, după ce conducea cu 5-2 în decisiv. Și tot ca număr unu a părăsit US Open încă din primul tur, cu Kaia Kanepi, un nume de care, cei neinițiați, nu auziserăm nici până atunci, nici după aceea. Plus forfaitul de la Singapore, când problemele cu spatele erau deja clare.
Acum așteptăm Australia. Ne vom trezi devreme, diferența de fus orar ne obligă. Liderul mondial joacă după-amiaza târziu sau seara, ceea ce la noi cade în zori. Sperăm s-o facem de cât mai multe ori, vreme de două săptămâni. Așa cum am făcut-o anul trecut, într-un ianuarie în care, să recunoaștem, „doar finala” ni s-a părut, unora dintre noi, cam puțin.
Atunci încă nu știam de problema cu spatele și ne doream un Grand Slam. Pe care l-am avut mai târziu, în iunie, când vertebrele erau și mai tasate. Acum știm, ne îngrijorează, privim cu îngăduință „pas”-ul hotârât spus turneelor din zonă și cu duioșie pozele cu ursuleți koala. Și ne gândim mereu la spatele Simonei. Nu acela de unde răsuflă, tot mai aproape, Kerber. Ci la spatele Simonei ca parte anatonică, dorind-o funcțională.
