Știați că din 7,2 miliarde de locuitori ai planetei, 4 miliarde de oameni au o simpatie pentru cel puțin o echipă de fotbal? Fotbalul are în acest moment adepți mai mulți decât orice altă ramură a societății, decât orice religie, este cel mai popular fenomen la nivel mondial. Asta încearcă să explice și noul documentar, finanțat de Amazon și de Starbucks, This is Football, care m-a făcut să-l consum imediat, în 6 ore, fără să respir.
Ușor-ușor, Amazon Prime bate cantitatea din Netflix, subscripția este mult mai ieftină, iar serialele și documentarele exclusive sunt excepționale. Nu vreau să fac reclamă Amazonului, nu cred că are nevoie Bezos, dar documentarul This is football este cel mai bun pe care l-am văzut vreodată. Organizat în 6 episoade, cu titluri sugestive: 1. Izbăvirea, 2. Credința, 3. Norocul, 4. Mândria, 5. Dragostea și 6. Minunea. Pe scurt, primul episod explică despre cum fotbalul a salvat o țară de la genocid, este vorba despre Ruanda, al doilea despre cum a reușit Japonia să dea de pământ la un Mondial cu SUA, la fotbal feminin, al treilea explică prin vocea marilor fotbaliști și antrenori șansa și cât de importantă este, al patrulea analizează senzaționalul parcurs al Islandei în perioada 2016-2018, al 5-lea discută despre fotbalul amator și dragostea oamenilor pentru un sport practicat de orbi, de surdo-muți, de handicapați, de toate categoriile sociale, iar ultimul se oprește la minunea Messi. Conform studiilor matematice, pentru că sunt invitați matematicieni să argumenteze, Messi este clar peste Cristiano Ronaldo! Dar mai bine uitați-vă la This is football, este FABULOS.
Mă opresc la episodul care m-a făcut să plâng, pentru că am uitat de case de pariuri, am uitat de blaturi, am uitat de partea comercial-agresivă a fotbalului, m-am simțit copilul naiv care bătea mingea pe maidanele Craiovei și se visa Zoli Crișan, mâine Țicleanu și duminica, în ziua meciului, Balaci. Primul episod, Redemption, Izbăvirea, urmărește dragostea pasională pentru Liverpool FC în rândul unui grup de ruandezi, explicând ușor-ușor, la scară largă, cum și-a cicatrizat Ruanda rănile genocidului din anii 90. Peste un milion de oameni au fost uciși în conflictele dintre Hutu și Tutsi în 100 de zile în 1994.
Izbăvire din This is Football este o piesă extraordinară, răscumpărătoare față de ce vedem azi în fotbal, realizată de James Erskine, care a regizat și One Night In Turin și care a lucrat scurt la filmul „The Ashes”. Se vede mâna profesionistului. Începe cu o fotografie de deschidere sugestivă, camera de filmat plutește pe drumurile prăfuite și casele sărăcăcioace din Kigali, capitala Ruandei, pe tonurile încărcate de optimism ale You’ll Never Walk Alone. Un grup de bărbați în tricouri roșii cântă blând „We are Liverpool”, în timp ce se plimbă prin suburbii. Este vorba despre Rwanda Reds, un club pentru bărbați și femei care iubesc Liverpool cu o efervescență uimitoare. Pe măsură ce meciul echipei lui Klopp stă să înceapă, Rwanda Reds devin emotivi, dansează în fața marelui ecran, unii plâng și râd în același timp. Un bărbat menționează că și-a numit fiul după un erou al cormoranilor, „Ian Rush”.
Episodul se bazează exclusiv pe două personaje. Este Joe, un ranger în parcul național, care trage aer în piept, în timp ce Mo Salah înscrie un gol, pe care-l aude la radio în Toyota sa. Joe suspină și spune: „Când marchează Liverpool … mă simt tatăl meu. El se uita mereu și viața lui era Liverpool”. Apoi, este Claude-Romeo, ceva mai tânăr și pe cale să se căsătorească, care spune:„ Unii dintre noi ne-am pierdut frații și surorile în genocid. De acum, de la tatăl meu, care a fost ucis în această casă, Liverpool este o familie”. This is football ne arată o față a fotbalului pe care am uitat-o, din cauza lui Blatter, lui Platini și a ahtiaților după bani. Nu în ultimul rând, serialul îl scoate în evidență și pe Jean Baptiste Kayiranga, cel mai bun fotbalist pe care l-a avut Ruanda, omul care a fost la un pas de a fi ucis în timpul genocidului, dar pe care l-a recunoscut un copil fix în momentul în care urma să fie ucis. “Faptul c-am fost fotbalist și am jucat la Rayon și i-am bătut pe Hilal cu 4-1 mi-a salvat viața. Țin minte că am fost lovit în gură cu mânerul macetei și în clipa în care urma să fiu decapitat, un copil a strigat: Stați, e Baptiste, e fotbalistul nostru de legendă! Am scos din mașină un album cu fotografii, le-am arătat și momentul în care am fost la președintele Ruandei, după victoria cu Hilal! Vă dați seama, fotbalul mi-a salvat viața!“
Un pic mai târziu, descoperim că tatăl lui Joe, care l-a iubit pe Kenny Dalglish, a fost ucis brutal în casa familiei. Claude-Romeo nu mai are pe nimeni din 1994, la fel ca toți prietenii săi din Rwanda reds, când un milion de tutsi au fost uciși de conaționalii hutu.
Apropo, fac o paranteză și vă spun că asta n-o veți găsi în serial, belgienii au adus fotbal în Ruanda în secolul al XIX-lea, colonizatorii statului african. Din păcate, tot belgienii au creat și diviziunea etnică, o eroare fatală care a dus la un sfârșit oribil.
După genocidul din 1994, fotbalul a fost declarat politică de stat, pentru a-i recupera pe oameni din traumele suferite. Atenție, nu este o platitudine, ba chiar actualul președinte al statului, Paul Kagame, care conduce țara din 1994, după genocid, susține că You’ll never walk alone și spiritul Liverpool se potrivesc ca o mănușă pentru poporul ruandez. După genocid, orfani, oameni strămutați, copii terorizați de străzile pline de cadavre au început să joace fotbal, nu se ținea cont că unii sunt hutu și ceilalți sunt tutsi. Fotbalul a devenit terapie, dar și locul în care nimeni nu ținea cont de apartenența etnică. În timpul genocidului, femeile din Ruanda au suferit un abuz teribil, iar un program național de fotbal pentru femei a fost introdus ca o modalitate de a încerca să încurajeze femeile tinere să „fie active, nu lăsate cu traumele trecutului”.
În cele din urmă, mii de criminali au fost eliberați din închisorile supraaglomerate. Au început să joace meciuri de fotbal împotriva supraviețuitorilor. A apărut un fel de fraternitate. Iertarea a devenit posibilă. Celebra victorie la Cupa Africii pe Națiuni împotriva Ghanei, în 2003, a dus la scene de bucurie incredibilă, era pentru prima dată când Ruanda scotea capul în lumea africană a fotbalului, iar președintele Kagame spunea: „Am crezut atunci că orice este posibil.”
Lovitura absolută a filmului vine chiar la sfârșit, când brusc Joe și Claude-Romeo se află în Liverpool, merg pe Anfield, se întreabă dacă Roberto Firmino va fi titular. Sunt copleșiți de templul clădit prin atâtea sacrificii, Heysel, Hillsborough, iar în afara terenului ei continuă să rânjească, să se îmbrățișeze și să râdă. Joe se uită la tribuna Kenny Dalglish. Știți la cine se gândește? La tatăl său, ucis în război. Acasă, în Ruanda, are un copil, pe care l-a îmbrăcat cu tricoul lui Dalglish, pentru că fotbalul naște emoție în orice colț al lumii, mai ales acolo unde viața prinde contur.
Chiar merită să vă uitați la This is football. Și vă rog să nu-mi spuneți despre sponsorizarea Starbucks sau despre preocupările legate de actualul regim din Ruanda ori să-mi aruncați cuvântul propagandă în față, pentru că nu mă convingeți. Izbăvire nu se referă la aceste lucruri. Este vorba despre puterea reală, magia adevărată a acestui sport vindecător. Ok, poate că ramura corporatistă știe unde să te atingă, dar în interiorul său există un sentiment de speranță. Pentru că nu existau corporatiști și nici copywriteri când ruandezii cântau: At the end of the storm there’s a golden sky…
Foarte bine scris! Felicitări!