Noi jucăm cu Malta dar urlăm că-i vrem pe unguri afară din țară. Tulburăm momentul de reculegere cu Spania și apoi justificăm că trebuia ținut momentul respectiv în memoria românilor uciși la Kabul. Poate că trebuia, dar puteam spune asta după ce se scurgea în liniște minutul dedicat fiicei lui Luis Enrique. Mai aprindem niște torțe, mai bubuim o petardă la un metru de Lewandowski, mai strigăm iarăși ce trebuie să ne facă și să ne sugă nouă Ungaria, mai sărim gardul în teren, mai întrerupem jocul, mai dăm iarăși foc la ceva. Ne îmbrăcăm în negru și părem o gașcă de rapperi din Bronx venită să facă ordine în Times Square, unde era ordine deja. Și apoi ne mirăm că ne amendează UEFA, că ne suspendă terenul, că jucăm cu porțile închise.
Am văzut imagini de la Anglia – Bulgaria cu șaptezeci și ceva de mii de oameni pe Wembley. Nimeni n-a dat foc la nimic, nimeni n-a strigat afară cu scoțienii din țară. La Paris, la Franța – Albania, s-a confundat imnul albanez cu cel andorrez, dar pe Stade de France erau doar stegulețe, tribuna era albastră. După cum la Solna, la meciul cu Norvegia, tribuna era galbenă. Nu neagră și nici în flăcări. Un pic mai încolo, la Helsinki, președintele Finlandei, om de 71 de ani, privea meciul cu Italia din peluză, dintre suporteri. Dintre suporteri, nu dintre ultrași.
Nici nu prea mai sunt ultrași la meciurile echipelor naționale. Fenomenul pe care noi îl credem abia acum trendy e de fapt depășit, desuet, prăfuit, anacronic. Era o modă în urmă cu 10,15 poate 20 de ani. Între timp, stilul s-a schimbat, pentru că s-au schimbat și stadioanele, și oamenii. Pe vremea acelor hooligans britanici, încă erau gradene de lemn. Pe englezi i-a costat ceva să asaneze peisajul. O absență de câțiva ani din cupele europene, o droaie de amenzi. N-a fost ușor să se treacă la arenele de azi care fie n-au garduri deloc, fie au doar un pârleaz de reclame de o jumătate de metru. Ca să ajungă aici, englezii au suportat nu doar să treacă suporterii pârleazul, ci au asistat în direct cum îl sare Eric Cantona, ca să se răfuiască cu suporterul acela. Riscurile meseriei!
De fapt, ce vor băieții îmbrăcați în negru? Să plece ungurii din țară. Și spun asta în peluza unei echipe naționale care-i are în teren pe Rus, Keșerü și Pușcas, toți vorbitori de maghiară. Cu ce-i deranjează pe acești domni născuți, să zicem, în anii nouăzeci, acei unguri cu care noi nu mai avem diferende teritoriale de la Diktatul de la Viena? Poate că flăcăii din Pantelimon, Colentina sau Rahova nici n-au văzut vreun ungur în viața lor!
În mod normal, după ce s-a întâmplat atât pe Arena Națională cu Spania, cât și la Ploiești, cu Malta, vom primi amenzi usturătoare. Le va plăti Federația, vinovată și ea că n-a găsit acea firmă de pază eficientă, care fie să împiedice, fie să înnăbușe din fașă aceste lucruri. Dar mai grav e că măcar meciul cu Norvegia, dacă nu și mai multe, s-ar putea să fie fără spectatori. În loc să fie împinsă din spate de 50.000 de oameni, echipa națională va asculta ecoul lugubru al tribunelor goale și va fi privată de un important atu în lupta pentru calificare.
Asta numai pentru că noi ne-am crezut adulți înainte de vreme, ne-am îmbrăcat în negru și am urlat, fără să avem habar ce spunem, ce trebuie să ne facă și să ne sugă nouă Ungaria. Uneori senzația e că nici n-are ce!
