E din ce în ce mai clar că niciunii dintre ei, nici antrenorii, nici arbitrii, n-au atitudinea pe care ar trebui s-o aibă. N-o mai enunțăm, nu mai glosăm pe tema respectului și a lipsei de respect, doar încercăm să ne dăm seama ce trebuie făcut. Pentru că așa, cu etapa și megascandalul, nu mai merge. Ne facem de poveste, râde lumea de noi.
Greșesc și antrenorii. Unii dintre ei, în declarații, după ce subliniază colorat că ei nu au discutat niciodată despre arbitraj și că nici n-o vor face vreodată, strecoară totuși câteva tușe, uneori ironice, prin care avertizează că s-ar putea să fie dezavantajați. Apoi, la meci, din minutul 1, de la primul aut, rostesc strămoșescul „Doar lor le dai? Dă-ne și nouă ceva!”. Uneori dinspre bănci se aude câte un prelung „Băăăăăăă!” urmat de epitete dintre cele mai contondente din largul registru argotic.
Dincolo, de partea arbitrilor, parcă se greșește și mai mult. Sunt unii cu mine marțiale, de parcă ar fi nu oficialii unui meci de fotbal, ci judecătorii unui proces planetar, Nürnberg de pildă. Figura lor e imobilă, îndelung exersată în fața oglinzii, privirea e ceva între inchizitorul Torquemada și călăii medievali. Căutătură metalică, vorbă răstită, și te întrebi dacă mâine va mai răsări soarele fără aprobarea expresă a „cavalerilor” respectivi.
Recentul „dispari” adresat lui Florinel Coman extinde conflictul arbitrilor și la nivelul jucătorilor. Adresarea e deficitară de ambele părți. Dacă stai pe marginea terenului auzi fotbaliatorii strigând „Ovi!!!!”, „Istvááán!”, „Mariuseee!”, „Sebiii!”. Cel invocat nu e vreun coleg de echipă, ci însuși arbitrul meciului respectiv, căruia jucătorii îi spun, exagerat de colocvial, pe numele mic! Nici măcar acel „Reff!”, de la REFEREE, din meciurile internaționale! Parcă e prea multă tragere de șireturi într-o zonă unde instituția arbitrului, cu respectul cuvenit ei, alunecă spre cote primejdios de scăzute.
Acest respect nu l-au câștigat jucătorii și antrenorii, ci l-au pierdut arbitrii. Nu poți să fii marțial, iar jucătorii să-ți zică „Băi Sebi!”. Pentru că unui „băi” îi e foarte greu să mai fie marțial. Ei le-au permis fotbaliștilor (nu mai vorbim de antrenori) să le spună pe numele mic, ei să tragă ponoasele!
Mai e o cauză pentru care rigiditatea arbitrilor, chiar și strigați pe diminutivul numelui de botez, atinge cote nepermise. Puțini dintre cei din lotul prim-divizionar au jucat fotbal la un anumit nivel. Doar Găman a atins liga a 3-a ca fotbalist, toți ceilalți oprindu-se la nivel de județ. Acum 30 de ani făceai o selecționată din arbitrii care fie evoluaseră în echipa națională, fie jucaseră în cupele europene, fie luaseră titluri sau cupe naționale. Adică fuseseră fotbaliști exponențiali!
Enumerăm doar: Constantin Ștefan („U” Cluj, Dinamo) , Marcel Lică (FC Olt, echipa națională), Ioan Igna (UTA, „Poli”), Ion Crăciunescu (Craiova, Chimia Rm Vâlcea), Gh. Constantin (Reșița, Petrolul, Chimia), Mustățea („U” Cluj, FC Argeș), Axente (UTA), Velea (campion cu Craiova) și mulți alții, contemporani cu ei, până spre zilele noastre, la un Ionică Serea, un vârf mai mult decât decent al Bacăului. Simțeau fotbalul, măsurau din ochi tensiunea din teren, aveau acel „ceva” pe care urmașii lor doar cred că-l au, fără să-l aibă. Sigur, timpurile sunt altele, nu mai poți să joci fotbal până la 35 de ani și să te apuci după aceea de arbitraj, dar poate că unele dintre tușele rigide ale arbitrilor tocmai de aici vin, din ideea de a nu fi fost la fel de importanți pentru fotbal precum Hagi, Dan Petrescu și alții cu biografii impresionante. Dar poate și „biografiile” cred uneori că nu li se acordă venerația, obligatorie după părerea lor, față de astfel de persoane.
Un fel de „oul sau găina” din care vom ieși destul de greu!
