Și paralele care se unesc. Și sărituri cam pe loc. Cam de asta avem parte, noi, care ne-am hrănit orgoliile de români cu strălucirea medaliilor gimnasticii. După ce-a început să decadă handbalul masculin, pe la mijlocul anilor optzeci, gimnastica ne-a mai ținut în viață vanitățile încă două decenii.
În 2004, la Atena, fetele ieșeau campioane olimpice. Ponor, Stroescu, celelalte. La 15 ani distanță echipa termină Mondialele de la Stuttgart pe locul 22 din 24 și ratează calificarea la JO de la Tokyo. E ca și cum, la fotbalul la care ne pricepem mult mai îndeaproape, Brazilia ar fi bătută de Madagascar și de Groenlanda și ar ieși antepenultima la un Mondial! Dar asta nu se va întâmpla niciodată!
Vreme de trei decenii, noi am fost pentru gimnastică exact ceea ce a fost și-a rămas dintotdeauna Brazilia pentru fotbal. Izvor de talente. Depozit de medalii. Totul! Acum ne va reprezenta la Tokyo o singură fată, Maria Holbură, în concursul individual compus. Galonata echipă a României va sta acasă!
Silvia Stroescu, Corina Ungureanu și legendara Nadia au încercat, în ultimele zile, să caute și să găsească motivele acestei prăbușiri. La nivel de federație, de antrenori, de metodă, de sistem centralizat de pregătire. Probabil că există cauze în toate aceste zone, e posibil ca stilul nostru să fi rămas în urmă, în tiparul anacronic al anilor când triumfam. Dar cauza vine din CU TOTUL ALTĂ PARTE!
Triumful nostru în gimnastică s-a bazat, decenii la rând, pe ceea ce marele Octavian Bellu a numit atât de cuprinzător „LUCRUL PE DURERE”. Pe durerea de a sta în cantonament cu lunile, la Onești și mai târziu la Deva, adică în orașe mici, lipsite de tentații. Pe durerea de a te antrena 365 de zile pe an. De a face măcar șase ore de antrenament zilnic. De a trece peste suferința fizică, peste bătăturile din palmă, peste rănile nevindecate. De a fi în competiție eternă cu cântarul, de a suferi pentru fiecare sută de grame, de a mânca puțin și științific, de a uita pentru ani la rând ce înseamnă o pizza, o prăjitură, o ciocolată. De a te supune, copil fiind, durităților de limbaj și uneori chiar violenței fizice a antrenorilor. De a accepta să ți se întârzie ciclul menstrual sau chiar de a fi de acord să ți se încetinească creșterea în înălțime, de a rămâne pentru toată viața o fată de doar un metru și jumătate. Aurul medaliilor noastre e zgâriat cu toate aceste amintiri.
Astăzi, aceste lucruri nu mai sunt cu putință. Nu mai există acei părinți care să fie de acord ca fetițele lor să sufere un astfel de tratament. Și nu mai sunt nici copiii care să stea pe bârnă cu orele, în timp ce prietenii lor ies în Mall-uri, merg la filme, mănâncă la fast-food, se iubesc, își trăiesc viața.
Mulți dintre emotivii și însuflețiții suporteri ai medaliilor din trecut, avem astăzi copii de vârsta gimnastelor din anii de glorie. Mergem la ședințele cu părinții unde vedem oameni care se plâng că odrasla lor e discriminată, fiindcă doamna de mate s-a uitat nuștiucum la ea. Și o reclamă pe doamna la Inspectorat, și încep anchete, și vin sancțiuni.
Medaliile noastre la gimnastică vin din anii în care profesorul avea întotdeauna dreptate, iar dacă venea copilul acasă și spunea că tovarășul de geografie l-a tras de urechea dreaptă, tatăl îl trăgea și el, la rându-i, pe copil, de urechea stângă. Părinții creditau necondiționat metodele profesorilor, le cunoșteau cu precizie rolul.
Astăzi nu mai acceptăm așa ceva. Ne cocoloșim copiii așa cum noi, generația noastră, n-am fost cocoloșiți. Nu mai vrem LUCRUL PE DURERE, invocat de Octavian Bellu, pentru că ne-a durut destul pe noi. Facem în așa fel ca pe ei să nu-i mai doară, ni se fâlfâie că nu mai luăm medalii la gimnastică. Să ia și alții, nouă ne-a ajuns!
Nu putem să fim în același timp și liberi, și medaliați la gimnastică. Trebuie să ne alegem sau una, sau alta. Și se pare că am ales.
