Dinamo joacă foarte bine și e de mirare de ce în tribune nu sunt măcar zece mii de oameni. Au ce să vadă! Chiar dacă stadionul e groaznic și-ți trebuie binoclu să bați din peluză către teren, tot bagi de seamă că echipa se mișcă bine. Că a înviat, după absența semnelor de viață din startul sezonului. Că Uhrin a găsit un unsprezece standard, în care doar accidentările și suspendările mai operează ceva modificări, nu și randamentul slab al vreunui titular.
De fapt, la Dinamo nimeni nu joacă prost, toți jucătorii dau maximul scontat de la ei, unii (Sorescu, Filip, adevărate revelații), chiar mai mult decât se credea că ar putea să ofere. Iar Dan Nistor e pus excepțional în valoare, adus la o formă ideală și într-o poziție tactică de unde devine de fiecare dată decisiv. Cu spaghete bologneze sau cu neaoșa pastramă cu mămăliguță, Dinamo merge ceas pentru că și-a găsit antrenorul apt să rezolve o criză din care ieșirea părea aproape imposibilă.
Uhrin nu doar că a pus echipa pe șine, ci citește perfect și jocul adversarului. Cu Viitorul, două goluri au venit din intercepții pe posesia prelungită a adversarului, iar al treilea din ceva similar, exploatarea unei degajări greșite a portarului. Asta înseamnă să ai ochi, să analizezi, să înțelegi, să pui în aplicare. Și să pricepi și că atunci când adversarul revine de la 3-0 la 3-2, victoria e în pericol. A făcut schimbări, a ordonat prudență, retragerea liniilor și a conservat succesul.
Meticulos și inteligent în plan tactic, nativ al unor meleaguri unde seriozitatea are altă valoare decât pe la noi, Dušan devine naiv la declarațiile de după meci. Spune că ECHIPA SA NU JOACĂ PENTRU BANI, CI PENTRU SUPORTERI!!!!! Haida, de!
Știe că a venit la un club cu probleme financiare serioase, care trebuia să se vândă și nu se mai vinde. Aude discuțiile zilnice din vestiar, pricepe românește (deși preferă să se exprime în acea engleză cu totul proprie, extrem de greu de tălmăcit), a învățat refrenul lui Nistor, „pe ei și la casierie!”, dar apare candid în fața microfoanelor și spune că ai săi nu joacă pentru bani!
E fotbal profesionist și nimeni pe lumea asta nu joacă pentru altceva decât pentru bani! Din Groenlanda până-n Madagascar, de oriunde până oriunde, fotbalul e guvernat de bani. Chiar și candidul fotbal amator are o miză materială, berea și grătarul de după meci. E greu de condus un vestiar cu oameni neplătiți și probabil că el știe asta, dacă nu cumva o și simte în mod direct, pentru că e de presupus că nu doar plățile față de jucători sunt întârziate, ci și cele față de staff. Și că toată lumea se uită lung la telefoane, așteaptă acel semn de la bancă, mesajul cu alimentarea cardului. Și dacă mesajul n-a venit nici ieri, nu vine nici azi, nu va veni nici mâine, atmosfera riscă să devină irespirabilă.
Dacă echipa mergea prost, patronul avea o scuză. Nu vedeți bani până nu începeți să câștigați, numai la bani vă stă capul! Dar când rezultatele sunt perfecte, e clar că motivele neplății sunt altele. Patronul nu plătește nu fiindcă nu vrea, ci fiindcă nu poate.
Și pe fondul acestei incapacități clare tu vii și spui că echipa, complet dezinteresată financiar, joacă doar pentru suporteri! E meritul tău că i-ai adus aici, dar povestioarele astea cu Arabella și cu Rumburak țin în cel mai fericit caz la grădiniță. Spunându-le, riști în cel mai bun caz să provoci zâmbete.
