Mi-e greu să vorbesc despre momentele pe care noi, muritorii, le credem divine, dar am înțeles că geniile nu au nevoie de foarte mulți ani de existență pentru a rămâne în eternitate și a fi amintite, indiferent de epocă. Îmi vin în minte așa, la primul gând: Mozart, Porumbescu, Dickens, Einstein, Hendrix sau Maradona.
Maradona împlinește la 30 octombrie, adică astăzi, 59 de ani. Ultimii ani ai săi au fost dezastruoși, iar dacă ești un copil pasionat de fotbal, din păcate, l-ai văzut la Cupa Mondială din Rusia cum se clătina și dansa într-o oficială, băut, drogat și te întrebai de ce televiziunile ne prezintă un asemenea personaj. Poate că tatăl tău a fost fan Diego Armando Maradona, iar dacă n-a fost, atunci am să-ți spun eu cine a fost. Și nu pentru că l-am văzut jucând sau că am ținut în mod egal la Mondialul din Italia 1990, cu România și Argentina, am urlat și la golul lui Balint, dar și la cel al Argentinei. Pentru că-n copilăria mea, Diego Maradona era cel mai bun, pentru că Napoli n-a mai câștigat nimic fără el, cu toate milioanele investite, pentru că-n țara lui oamenii se închină la biserica maradoniană, pentru că Diego a fost totul în fotbal.
De-a lungul anilor, mai mulți regizori au încercat să-l arate lumii pe Maradona așa cum este el. De curând, HBO l-a convins pe regizorul Asif Kapadia, responsabil pentru alte 2 documentare superbe, Senna și Amy, să creeze un film despre D10S.
Sincer, nu-l bate pe cel al lui Kusturica. Iar dacă ești un copil pasionat de fotbal, lasă-i câteva zile pe Messi și Cristiano, uită-te la filmele Maradona. Și ia-l pe cel al lui Kusturica, pe care îl revăd cu cea mai mare plăcere de fiecare dată.
Pe lângă faptul că începe cu un motto folosit de Charles Baudelaire: “Dumnezeu e singura fiinţă care, pentru a domni, nici măcar nu trebuie să existe”, Kusturica ni-l prezintă pe Maradona omul, ridicat la rangul de Dumnezeu. Nu vă aşteptaţi să găsiţi prea mult fotbal, că doar nu este o peliculă regizată de americani şi să nu aşteptaţi scene dramatice, gen succese văzute în 3D prin plasticul cutiei de nachos, gen Marvel sau DC Comics. Numai că, un geniu precum Emir Kusturica implementează în „Maradona” ideea de divinitate pământeană existentă într-o stare de spirit, într-un om…plus de asta, filmul se încheie în stilul lui Kusturica, probabil un Sex Pistols al cinematografiei, rebelul care nu toarnă pelicule doar de dragul premiilor, aşa cum nici punkerii englezi n-au compus pentru hall of fame-ul muzicii.
Aşa cum celebrii punkeri sunt înlăturaţi de ceea ce înseamnă normalitate, la fel sunt şi filmele regizorului bosniac, înţelese de puţini, neagreate de majoritatea troglodită. Ironie? Kusturica e înnebunit după Sex Pistols şi foloseşte des în film piesa “God save the Queen”, atunci când este dat golul secolului reuşit de Diego, cel de la Mondialul din 1986, când a bătut Anglia de unul singur. Finalul din „Maradona” este fabulos, prezentând două genii regizate de un al treilea. De fapt, Kusturica încheie filmările documentarului, iar la ieşire, El Pibe d’Oro aude o chitară mai fină decât un sunet perfect şi o voce care-i demonstrează că poţi vărsa lacrimi şi la cel mai vesel cântec. Manu Chao stă sprijinit de zid, e atât de simplu ca viaţa pe care a trăit-o, dar cu vocea şi chitara care-l fac pe Dumnezeu să regrete că i-a dat omului lacrimile. Cântăreţul francez cu origini spaniole cântă fără oprire şi îi spune lui Diego că „viaţa e ca o tombolă” şi că „dacă ar fi fost Maradona, ar fi trăit ca şi el”! Vedeţi „Maradona” şi veţi înţelege de ce este în inimile microbiştilor cel mai mare fotbalist al lumii. Pe pământ, Dumnezeul fotbalului bea, se droghează și plânge…
