Atacând subiectul, îmbrac de la bun început haina comodă a nespecialistului în handbal. Nu chiar pe a ageamiului, a neofitului, pentru că pe vremuri vizitam frecvent sălile, înțelegând oarecum ce se întâmplă pe parchet. Ba chiar și terenurile în aer liber, în vremurile când Steaua cu Gațu, Birtalan, Stöckl și ceilalți supercampioni veneau la Craiova să bată, pe bitum, la Institut, echipa locală la diferențe care de regulă erau foarte mari.
Așadar, Tomas Ryde. Un tip cu o biografie extrem de bine garnisită, reprezentativa Suediei, celebrul club danez Viborg, plus felia românească, CSM București și două mandate la echipa națională. Nimic de reproșat din punct de vedere al CV-ului, după cum nici lui Christoph Daum, alt străin extrem de criticat pe la noi, n-avea nimeni ce să-i impute la capitolul „dimensiune de antrenor”.
Dar cine are impresia că Daum a fost copleșit de reproșuri în România pentru că era neamț și nu descendent direct din dacii liberi, greșește. La fel și aceia care cred că Ryde e criticat pentru că e suedez. Nu! Atât Daum, cât și Ryde sunt admonestați (de presă, pe public, de specialiștii români, mai puțin de federațiile care i-au angajat) pentru lipsa rezultatelor, pentru greșelile comise și în niciun caz pentru apartenența lor etnică.
Atunci când, de exemplu, un imens handbalist român, Radu Voina, dublu campion mondial, are ceva de spus, o face pentru că se pricepe la handbal, nu pentru a afirma că pe banca echipei naționale ar trebui să se afle Miorița însăși, echipată în trening și secondată, eventual, de la fel de neaoșul Toma Alimoș.
Oamenii văd cum Ryde nu știe când să ceară time-out, că scoate aiurea portarul din poartă și luăm o grămadă de goluri, că în timpul time-out-urilor tace metafizic și semnificativ lăsând-o pe Cristina Neagu să se adreseze echipei și trăiesc cu impresia că rezultatele de la acest Mondial din Japonia ar fi fost simțitor mai bune cu altcineva pe bancă. Dacă acel „altcineva” ar fi trebuit să fie român sau străin, asta e mai greu de spus și are mai puțină importanță. Contează doar că în urma eșecurilor în serie de la Kumamoto ne-a fost prezentată concluzia că Ryde se va afla la cârma echipei României încă opt luni de-acum încolo, contractul său încetând abia după JO din vara viitoare. Unde vom ajunge doar dacă el, Tomas Ryde, va reuși să ne califice.
Deja se poate trage concluzia că acest CM 2019 din Japonia a fost pentru noi un eșec, din moment ce ne e clar că nu vom fi în primele șase ci, probabil, undeva în plutonul 7-12. Mult mai puțin decât ne-am fi dorit. Iar senzația cu care rămânem este că vârful de sarcină al aventurii nipone l-a constituit dramaticul, emoționalul meci cu Ungaria, unde atuurile care ne-au dus la victorie au fost mobilizarea, ambițiile personale, calitățile individuale ale Cristinei Neagu și mai puțin vreun brainstorming inspirat venit de la antrenor.
Însă selecționerul care cunoaște deja destul de bine România cu bunele și cu relele ei, pare să fi împrumutat totuși ceva din gena noastră ancestrală. La meciul cu Rusia, pierdut la 9 (nouă) goluri diferență, a dat vina pe arbitraj, ca acei „nea cutare” autohtoni, cu al căror comportament turbulent suntem familiarizați deja. Să tune la adresa arbitrajului era în stare și un selecționer indigen. Credeam că el, suedezul, cu expertiza societății fără toxine morale din care provine, se va comporta altfel. Dar iată că nu!
