După eliminarea CFR-ului la Sevilla am fost atât de opăriți pe faza aceea cu hențul înmuiat în VAR, încât aproape că nici n-am observat că echipa campioană a României a părăsit de fapt Liga Europa nu atât din cauza arbitrajului, cât din a unei reguli anacronice, pe care încă fotbalul o aplică voios de peste o jumătate de veac. Acel „gol în deplasare”, prevedere precambriană, de care nu reușim să scăpăm în niciun fel.
Inaugurată în pierdutul în timp an 1965, regula urmărea să încurajeze elanul ofensiv pe terenuri străine. Curajul de a le ataca pe atotputernicele gazde. Cutezanța de a juca fotbal în fața unor suporteri ostili, în alte condiții de climă decât cele de acasă și la capătul unei călătorii de cele mai multe ori istovitoare.
Poate că așa stăteau lucrurile în acel 1965. Pe vremea televizoarelor alb-negru cu lămpi și cu tub care făcea cald în încăpere, pe vremea când telefoanele erau cu disc rotativ, aparatul de radio avea pânză la difuzor, iar pe străzi circulau Volgi sau Cadillac-uri, în funcție de orânduire.
În 1965, când se mergea cu vagonul de dormit o zi și o noapte, când se zbura cu acele avioane cu elice. Când esticii erau orbiți de nocturnele Occidentului, apusenii de frigul și de orele de prânz la care erau programate meciurile în lagărul socialist. Când bucătăriile și obiceiurile de hrană erau strict delimitate geografic, nu ca azi când poți comanda o paella la Moscova și, oricând, un bulion rusesc la cârciumile rusești din Málaga. În acele vremuri putea fi cumva logic ca un 1-1 obținut cu mari sacrificii la trei mii de kilometri depărtare de casă să fie mai prețios decât un 0-0 pe teren propriu. Însemna că, în ciuda vicisitudinilor, te-ai deplasat pe terenul adversarului și pentru a juca ceva fotbal, nu doar pentru a te apăra disperat în vederea unui scor cât mai strâns și mai ușor de recuperat în returul de acasă, unde, nu-i așa?, te ajută și zidurile.
Aproape că nici nu mai contează absurditățile colaterale ale regulii. Nu doar despre două echipe din același oraș (inclusiv sfertul nostru „eurofantastic” s-a decis prin regula golului în deplasare, deși din Ghencea în Giulești sunt, cu indulgență, doar vreo 6 kilometri, adică o oră de mers pe jos), ci au fost și cazuri când Inter și Milan, de exemplu, s-au înfruntat pe același stadion. Care deplasare, când tu te schimbi în același vestiar?
Sigur că noi, românii, de regulă am fost perdanții regulii, așa cum ne-a venit peste mână cam orice canon impus de UEFA. Am plâns după Craiova – Benfica 0-0 și 1-1, am regretat eliminarea lui Dinamo de către Sampdoria, tot 0-0 și 1-1, ne-a înfuriat repetarea acelorași rezultate acum, la CFR – Sevilla.
Dar nu noi suntem problema, ci această regulă în sine, care acum în 2020, pare o unealtă din piatră necioplită, descoperită în șanțurile de la Cucuteni și care acționează absurd de peste o jumătate de veac și operează departajări care în realitate nu există. S-a vorbit acum vreun an și ceva despre eliminarea regulii, dar s-a rămas la stadiul de vorbe.
Fotbalul epocii online continuă să dea cu limba peste lipiciul de pe dunga plicului, să-l ducă la poștă și să aștepte apoi, cu înfrigurare, prin aceeași cale de comunicare, răspunsul candid, rozaliu și parfumat al corespondentului.
Logica acestei reguli nu am inteles-o niciodata. Nici macar in 1965 nu avea sens.
De pilda, o echipa spaniola se deplasa in Rusia cea friguroasa si indepartata si facea acolo 1-1. In retur facea 0-0 si se califica. Premiai golul din deplasare, fotbalul ofensiv (zica-se) practicat de spanioli, insa in acelasi timp o incurajai ca in retur sa se baricadeze in propria jumatate de teren si sa astepte fluierul arbitrului. Deci nu incurajai nicidecum „fotbalul ofensiv”.
Singurul argument cu care-s de acord este cel legat de evitarea loviturilor de departajare. Cumva, prefer o eliminare pe baza unui astfel de criteriu. O eliminare la loteria penaltiurilor mi se pare infinit mai nedreapta. Mai ales ca aceasta loterie a penaltiurilor avantajeaza deseori gazda din retur.