Am aflat cu tristețe că în ziua de 12 aprilie, după o lungă boală nemiloasă, a trecut în neființă Adrian Lucaci, fost fotbalist mai ales la UTA și Sportul Studențesc, iar până în momentul decesului fiind președintele AJF Arad, acolo unde se pare că făcuse o treabă foarte bună. Așa este scris în rândurile care îi anunță dispariția pe specialarad.ro: „În 2014, când a fost ales preşedintele AJF Arad, Adrian Lucaci a găsit o moştenire grea, insolvenţă şi faliment fiind cele mai rostite cuvinte în «familia» fotbalului arădean. Ambiţios, sprijinit de autorităţile locale şi de Federația Română de Fotbal, a izbutit să scoată AJF-ul de pe minus într-un timp record şi să crească. Astăzi, în al doilea său mandat în fruntea fotbalului judeţean, Adrian Lucaci se bucura de respectul şi admiraţia multor preşedinţi de AJF-uri din ţară, Aradul fiind dat exemplu pozitiv în multe situaţii, datorită numărului de echipe participante în cele trei eşaloane, dar şi a competiţiilor organizate, multe în premieră pentru fotbalul românesc”.
Personal am avut ocazia să-l cunosc demult, pe Adrian Lucaci, sau „Luchi” cum îi spuneau apropiații și cum era alintat de tribune, prin primăvara lui 1993. Pe-atunci, el era un tânăr fotbalist consacrat deja la Sportul Studențesc, iar eu un tânăr ziarist pe cale de consacrare la săptămânalul „Fotbal Plus”. Aveam o rubrică foarte gustată de cititorii noștri, „La ei acasă”, în care prezentam câteun fotbalist din primul nostru eșalon, exact cum spunea titlul, adică la el acasă, în papuci, deconectat, cu soția, copiii (cei care aveau), prietenii, vecinii etc, purtând o discuție super relaxată despre fotbal și viață. Printre cei vizitați s-a aflat și „Luchi”. Am fost la el împreună cu colegul meu Alexandru Epuran, în celebrul cămin 303 de la ANEFS, acolo unde locuiau pe-atunci majoritatea fotbaliștilor Sportului Studențesc veniți din provincie. Ne-a primit cu ospitalitate alături de soția sa Dora, iar ceva mai târziu și-au făcut apariția și vecinii săi de palier, familia Ceaușilă (Gheorghe Ceaușilă omul de gol de-atunci al echipei din Regie, coechipier cu el). Apreciam la arădean că era un tip direct, fără vrăjeli protocolare, care îți spunea exact ceea ce gândea, conform expresiei „ce-i în guşă, şi-n căpuşă“. Îmi și amintesc că atunci când a remarcat că eu și Andu ne căutam ceva mai bine cuvintele atunci când voiam să-i punem câteo întrebare mai sensibilă, ne-a spus: „Întrebați-mă direct, nu vă mai formalizați. Nu există întrebare la care să nu pot răspunde”. Am mai constatat că respecta modestia și bunul simț. Printre cele discutate atunci ne-a povestit și o întâmplare foarte interesantă din începuturile carierei sale în care i-a spus „nu” Stelei. O relatez în rândurile de mai jos, pentru că mi s-a părut definitorie pentru caracterul omului care a fost Adrian Lucaci.
Produs al Rapidului Arad, calitățile sale defensive l-au adus repede la echipa fanion a orașului și cândva a fotbalului românesc, UTA. Din nefericire pentru el și alți colegi de generație, pe-atunci „Bătrâna doamnă” devenise o obișnuită a Diviziei B. Așa că pentru a face pasul spre prima divizie, el intenționa să se transfere la Universitatea Cluj. Chiar plecase cu „Șepcile roșii” să facă pregătirea de iarnă la Sovata. Se afirmase la nivelul eșalonului secund ca un fundaș cu plasament bun care îi oferea siguranță în intervenții, având și veniri oportune în atac, din care rezultau chiar goluri, de cele mai multe ori înscrise cu capul. Așa că cei de la Universitatea ar fi fost încântați să-i obțină semnătura. Tot atunci însă, apăruse neașteptat într-o vizită la UTA un tovarăș general, cu scopul de a transfera un alt jucător talentat de-atunci din curtea arădeană, atacantul Mihai Țîrlea. Numai că directorul uzinei textile i-a sugerat respectivului să-l ia pe Lucaci, „că e mai în formă”. Așa că, Adrian a primit un telefon în cantonamentul de la Sovata, la capătul celălalt al firului fiind tatăl său, care se afla chiar în biroul comandantului de la Steaua, Nicolae Gavrilă, chemându-l la București pentru a semna cu roș-albaștrii. Asta se întâmpla chiar înainte ca echipa militară să se deplaseze la Monte Carlo pentru a susține finala Supercupei Europei cu Dinamo Kiev (februarie 1987). La București, a ajuns în biroul lui Ilie Ceaușescu, fiind știut faptul că fratele dictatorului avea o funcție importantă în cadrul MapN, astfel încât făcea și desfăcea pe la Steaua. Om cu simțul măsurii, Lucaci își știa valoarea, dându-și seama că nu avea loc în acea superechipă pe care o aveau pe-atunci roș-albaștrii. Ori la acea vârstă era conștient că trebuia să se formeze ca fotbalist, iar pentru asta avea nevoie de meciuri în picioare. Și decât să lustruiască banca la multipla campioană, prefera să joace meci de meci la o echipă de mai mică anvergură. Exact asta i-a explicat lui Ilie Ceaușescu. Dar ca să nu refuze complet oferta, i-a propus să semneze cu Steaua, dar să fie lăsat unul-două sezoane sub formă de împrumut la Universitatea Cluj pentru a căpăta o mai mare experiență, iar apoi dacă se va considera că mai are valoare, să fie adus în Ghencea, dacă nu, nu. Ilie Ceaușescu s-a arătat de-acord cu acea propunere. Așa că, arădeanul a semnat pentru Steaua, după care s-a întors în cantonamentul de la Sovata, așteptând să debuteze în Divizia A, în returul lui 1986-87, la „U”. Numai că, la reluarea sezonului, a constatat cu stupoare că cei de la Steaua nu-i dăduseră acceptul să joace pentru echipa clujeană. Venind la București pentru a cere explicații, comandantul clubului militar i-a răspuns nonșalant, ca să nu folosesc termenul nesimțire: „Auzi măi, să știi un lucru: în fotbal, cuvântul nu se respectă”. E de imaginat că s-a abținut cu greu să nu-l ia de gât pe respectivul… În cele din urmă s-a întors să joace acel retur la UTA, cu care mai era sub contract. Pentru sezonul următor a vrut să meargă la Sportul Studențesc, cu care chiar semnase un precontract. Sosind de la Arad cu avionul, pe aeroportul Băneasa era însă așteptat de cei de la Steaua care voiau să-l înhațe. Printr-o manevră a unei stewardeze, a reușit să păcălească vigilența „epoleților”, ajungând la mașina lui Gino Iorgulescu, care îl aștepta la rându-i, plecând apoi imediat în cantonament cu Sportul, la Câmpulung. Numai că și aici a primit un telefon de la tatăl său, în care cei de la Steaua băgaseră frica, amenințându-l nu numai că îi vor suspenda pe viață feciorul, ci și că îi va da afara din servici atât pe el, cât și pe soția sa. Așa că în cele din urmă, Adrian s-a văzut nevoit să vină la Steaua. Acolo însă nu s-a simțit deloc bine, chiar dacă noii săi coechipieri l-au primit bine. Își dădea seama că la lotul pe care îl avea echipa campioană, îi era greu chiar să prindă… banca de rezervă. Cu toate acestea, a avut două apariții în acel sezon. Dorul de ducă însă îi rămăsese primordial. Ajunsese să discute chiar și cu Valentin Ceaușescu, rugându-l să-l ajute să plece la Sportul. Valentin era de-acord cu plecarea lui, nu însă și cu destinația, preferând să-l trimită la unul dintre „sateliții” Stelei, ASA Târgu Mureș sau FC Olt. Lucaci nu a acceptat însă. S-a dus și a vorbit și cu președintele de-atunci al Sportului, arhitectul Mac Popescu, care l-a încurajat spunându-i că va depinde numai de el unde vrea să joace, așa că dacă vrea la clubul din Regie va ajunge acolo, însă trebuia să se înarmeze cu multă răbdare. Cuvintele lui Mac Popescu aveau să se adeverească, astfel încât cei de la Steaua au cedat finalmente și l-au lăsat să plece la Sportul Studențesc unde a debutat chiar în sezonul următor.
CV
Adrian LUCACI
Născut: 28.06.1966 (Arad)
Decedat: 12.04.2020 (Arad)
Post: fundaș central
Debut în Divizia A: 06.09.1987, Steaua – FC Olt 5-0
Debut în cupă: 02.03.1989, Electromureș – Sp. Stud. 1-1 / 8-7 d.l.dep.
Sezon: echipă camp cup
1983-84: Rapid Arad Div.B 0/0
1984-85: UTA Div.B 0/0
1985-86: UTA Div.B 0/0
1986-87: UTA Div.B 0/0
1987-88: Steaua 2/0 0/0
1988-89: Sp.Stud. 28/2 1/0
1989-90: Sp.Stud. 24/0 1/0
1990-91: Sp.Stud. 33/4 2/0
1991-92: Sp.Stud. 27/0 3/1
1992-93: Sp.Stud. 31/1 1/0
1993-94: „U” Cluj 26/4 3/0
1994-95: UTA 10/0 2/0
1995-96: UTA Div.B 0/0
1996-97: UTA Div.B 0/0
1996-87: Arad Telecom Div.C 0/0
Total Divizia A: 181 jocuri, 11 goluri
Total cupă: 13 jocuri, 1 gol
La naționala U21
Debut: 29.03.1989, România – Italia 2-1
Total: 5 jocuri
DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ!
PS. Fotografia de față este făcută de soția sa, Dora, chiar după ce am terminat interviul de care pomenesc. Se lăsase bine noaptea. „Luchi” este la mijloc, între subsemnatul și colegul meu Alexandru Epuran (dreapta), aflându-ne la intrarea în căminul 303, lângă mașina pe care soții Lucaci o aveau la acel moment.
