Când eram mici și ajungeam pe stadion, acolo unde ne apucam să înjurăm vreun antrenor, că ni se părea nouă că e un moșulică expirat, apărea un bătrân, care se așeza lângă noi și ne spunea că de fapt noi nu avem de unde să știm că acel bătrânel e un fost mare fotbalist al României și că trebuie să învățăm de acum să-i respectăm pe cei care au scris istoria sportului. Și cum totul se repetă, țin minte cum de Crăciun am stat cu nepotul meu, mare fan Liverpool, i-am pus finala Champions League din 2005, de la Istanbul, dintre Liverpool și Milan. Cât de mult a contat imaginea, emoția transmisă de jucători, tensiunea de pe teren, răsturnarea incredibilă de situație. Nepotul meu a simțit că pasiunea și respectul cresc odată cu efortul depus de băieții lui Benitez.
Am încheiat The Last Dance, pe Netflix, și mi-am dat seama încă o dată cât de importante sunt imaginile sub forma aducerii aminte, pentru că generația mea a pierdut nopți întregi, fascinată de magia lui Michael Jordan. Credeți că noi îi vedeam atunci pe Pippen, pe Rodman sau pe Kukoc? De multe ori, deși aveam 18 ani în sezonul ultimului titlu al celor de la Bulls, credeam că Rodman se vopsește verde și roz, pentru a nu se mai uita lumea atât de mult la Air Jordan. Și fix ca un boșorog emoționat m-am comportat pe toată durata celor 10 episoade, pentru că îmi spuneam: Uite, meciul ăsta cu Utah Jazz, l-am văzut, ce jucător era Karl Malone. Uite, finala cu Indiana Pacers, Reggie Miller, ce baschetbalist! Uite-l pe Patrick Ewing, pe Divac, pe Kukoc, pe Payton, pe Burrell, pe toți cei care ne țineau în fața tv-ului dat pe Pro TV și făceam nopți albe.
Toți avem povești cu Jordan
Au trecut 22 de ani de la “Ultimul Dans”, cum i-a zis antrenorul Phil Jackson. Toți cei din „Ultimul Dans” au o poveste cu Michael Jordan. Poate că unora li s-a spus de multe ori la petreceri, la cină sau la adunările de familie cine a fost Michael Jordan, ajuns acum la aproape 60 de ani. În unele cazuri, povestea ar fi putut deriva atât de departe de adevăr că uneori ai impresia că a devenit un mit propriu care se perpetuează. Pe parcursul a 10 episoade „The Last Dance”, serialul documentar ESPN, examinează personalitatea superstarului Michael Jordan, prin obiectivul legendarei performanțe a echipei Chicago Bulls, din sezonul 1997-98.
Regizat de Jason Hehir, ale cărui proiecte anterioare includ multiple ediții ale seriei „30 pentru 30”, de la ESPN, „The Last Dance” este mai puțin o investigație a flăcărilor unei dinastii sportive, care se stinge, și mai mult reprezintă cronica supraviețuirii, a puterii exemplului, a readucerii aminte că a fost odată un baschetablist care a făcut dintr-o echipă mică unul dintre cele mai mari brand-uri ale planetei. Gândiți-vă că la un moment dat și Florin Halagian era nedespărțit de o șapcă Chicago Bulls. Mergeai în Buhalnița, lângă Bicaz, vedeai un muncitor cu tricou Chicago Bulls, și în orice loc al României cineva avea un accesoriu cu însemnele Chicago Bulls. Vorbim de România, o țară unde baschetul e la și altele. Scopul serialului este o relatare definitivă a ceea ce a însemnat acel sezon pentru toți cei implicați, indiferent de modul în care unele dintre fapte empirice s-ar fi putut schimba în cele două decenii.
Din punct de vedere structural, „Ultimul dans” este o minunăție, găsind paralele tematice între drama care se desfășoară în „prezentul” din acel sezon „97 -98” și cadrul de bază care a făcut posibilă povestea. Dintr-o încurcătură a mișcărilor de personal și a vitrinelor internaționale, Hehir și o echipă de editori – conduși de Chad Beck, Devin Concannon, Abhay Sofsky și Ben Sozanski – reușesc să creeze o pereche lină și coerentă de mișcare. „The Last Dance” arată cum, până în toamna lui 1997, Bulls se cimentase deja drept “regina baschetului”, adunând o vistierie plină de campionate și premii individuale. Chiar dacă unele flashback-uri părăsesc acțiunile serialului Last Dance într-o răscruce un pic confuză, nu există niciodată un sentiment de liniște, tot planul narativ este concentrat impecabil pe Michael Jordan și pe gălăgia întreruptă de Sirius, capodopera lui Alan Parsons, pe care intrau “taurii” în arena din Chicago.
A fost doar MJ sau l-a ajutat echipa?
„The Last Dance” este capabil să se concentreze și pe celelalte figuri-cheie din dinastia Bulls, nu doar pe cel care a ajuns să joace alături de Bugs Bunny în „Space Jam”. Un episod urmărește rădăcinile din Arkansas ale viitorului Hall of Fame, Scottie Pippen, în timp ce un altul este despre capriciosul și neînțelesul Dennis Rodman, cu celebrele nopți scăldate-n curve și alcool. În multe privințe, serialul se luptă în mod conștient cu o întrebare cu care mass-media se confruntă și astăzi: “În timp ce Jordan era de neatins, reușita echipei a fost datorită îndemânării sale sau a trimis săgeata în cealaltă direcție?”. Deși se vede clar că Jordan a depășit orice măsură a faimei și a atenției, însă „The Last Dance”, cu siguranță, nu ignoră ideea că întreaga performanță a fost un efort de echipă.
Chiar dacă la un moment dat, mulți recunosc că Jordan a fost un tiran în vestiar, că-i teroriza pe coechipieri, în încercarea de a scoate totul din ei, imaginile filmate ca parte a unui documentar planificat despre echipă demonstrează că MJ se gândea la echipă, nu la realizările personale. Jocurile de cărți din avionul privat, sesiunile și discuțiile private sunt toate suplimente vitale pentru povești, transmise de coechipieri precum Tony Kukoc și Bill Wennington, până la antrenorul principal Phil Jackson. În măsura în care aceste momente sunt adesea lăsate să respire, acele hang-out-uri din culise sunt singura zonă în care „The Last Dance” și-ar putea permite să se dedice mai mult.
Fără a se baza pur și simplu pe perspectiva secolului XXI, „The Last Dance” știe, de asemenea, să folosească punctele forte ale anilor ’80 și ’90 anunțând echipe în mai multe rețele (în unele cazuri, vezi Magic Johnson, Bill Walton sau Kobe Bryant, este, de asemenea, o modalitate subtilă de a arăta cum Jordan a servit ca punte între două epoci: foștii săi concurenți au devenit martorii imediați ai fiecărui nou capitol din istoria jocului). Pentru fiecare apel cu sunet “spec-ta-cu-los” de la comentatorul Marv Albert există o mână de lume, care se așază amețită de ceea ce a reușit Chicago Bulls în anii 90 – 6 titluri în 8 ani, iar între 1993 și 1995 Bulls nu câștigă, după ce Jordan se retrage.
Imaginează-ți că joci cu Air Jordan…
Dincolo de scriitorii și reporterii – atât la nivel local, cât și național – și personalul mai larg al echipei, unii participanți se simt de prisos. Interviurile cu figuri mai largi ale culturii pop precum Nas și Justin Timberlake se simt mai puțin esențiale în conturarea ritmurilor specifice ale acestui serial (chiar dacă reușesc să arate cât de mult este ridicat Jordan, ca o chintesență a celebrității, la nivel de panteon. Aici, când îl auzi pe Barrack Obama vorbind despre Jordan, simți greutatea faimei!).
După cum reiese adesea din „The Last Dance”, Jordan este una dintre cele mai mari figuri din istoria recentă, cu mișcările, declarațiile și alegerile sale analizate la scară globală. Măsura în care acest document atrage atenția direct asupra lui Jordan este o funcție a omului însuși. În același timp, există și sensul că „Ultimul Dans” este conștient de ceea ce există deja și a fost analizat în fiecare punct din cronologia Bulls / Jordan. Cartea lui Sam Smith „The Jordan Rules” este acolo pentru a fi citită, dacă telespectatorii doresc mai mult din acea poveste timpurie a campionatului, la fel cum seriile „30 pentru 30”, a lui Ron Shelton, „Jordan Rides the Bus” reprezintă alte surse bibliografice despre unul dintre cei mai mari sportivi pe care i-a dat planeta.
The Last Dance cere, în esență, publicului să fie coechipierul lui Jordan în timpul acestei călătorii. Vedeți modul în care conducerea sa competitivă plină de viață urcă în vârful coloanei câștigului și, de asemenea, încordează relațiile individuale pe parcurs. Serialul documentar nu este neapărat o operațiune de strângere de dovezi, dar pe măsură ce seria continuă, aportul de la coechipieri, antrenori și toți membrii din staff-ul lui Bulls, oamenii din jurul lui Jordan toate par să se îndrepte spre o întrebare americană: A meritat nebunia dinaintea sezonului 1997-1998, cu omul rău Jerry Krause, cu Pippen supărat, cu Jordan care-și anunța retragerea și condiționa rămânerea la Bulls doar dacă Phil Jackson va antrena echipa? Pentru mulți telespectatori fermecați de modul în care „The Last Dance” surprinde istoria, răspunsul va fi „da”. Jordan a fost uriaș și sunt sigur că orice echipă l-ar fi transferat în draftul NBA din 1984 ar fi avut aceeași poveste, pentru că uneori Dumnezeu trimite întâmplător oameni cu har, depinde doar ca omul să aleagă!
