Închei prezentarea principalelor competiții fotbalistice zonale ale continentului nostru, premergătoarele Campionatului European, cu Campionatul Balcanic, cel în care a participat și echipa noastră reprezentativă.
Am amintit într-unul dintre episoadele trecute despre Congresul FIFA din 1928 de la Amsterdam, unde se discutase, printre altele, despre organizarea unui campionat european care să se dispute pe zone geografice, apărând astfel ideea acestor competiții. Înainte de punerea pe tapet a unei asemenea întreceri fotbalistice, a existat un proiect pentru o Olimpiadă a Balcanilor, o competiție polisportivă a statelor zonei din sud-estul Europei. Fiind greu de realizat, nu s-a materializat. La 11 aprilie 1929, cu prilejul Conferinței Balcanice de la Belgrad, s-a decis înființarea Cupei Balcanilor pentru echipe naționale. Din partea României a participat cpt. Medeanu (care avea să devină primul președinte al Comitetului Balcanic), membru al Comisiei Centrale de Football-Asociație, de față mai fiind reprezentanții Iugoslaviei (dr. Riboli, dr. Živković, dr. Andrejević), Bulgariei (dr. Slavov) şi Greciei (Nikolaïdēs). Turcia n-a fost prezentă, dar a transmis adeziunea sa la noul organism prin intermediul unei scrisori. Cu acest prilej, s-a hotărât ca prima ediție să se desfăşoare prin meciuri tur-retur la fiecare acasă, pe parcursul a două sezoane, 1929-30 şi 1930-31. Programul propriu-zis al competiției avea să fie stabilit prin tragerea la sorți programată la 9 mai 1929, în Bucureşti. Atunci, la sediul FSSR, s-au reunit reprezentanți ai României, Iugoslaviei și Greciei. Bulgaria a anunțat imposibilitatea de a trimite în timp util un delegat la Bucureşti, iar Turcia a absentat din nou, ceea ce i-a atras neînscrierea. S-a aprobat Statutul Cupei Balcanilor, pornindu-se de la proiectul redactat în Iugoslavia, la care s-au făcut multe modificări. Prin tragere la sorți s-a stabilit programul.
Așadar, competiția a pornit la drum cu patru echipe, debutând la 6 octombrie 1930, când pe stadionul ONEF, România a învins Iugoslavia cu 2-1. De altfel, echipa noastră avea să-și adjudece foarte clar această primă ediție, având la final cu șase puncte mai mult decât echipa pe locul 2, Iugoslavia. În acea vreme, un asemenea succes era foarte important, cu atât mai mult că a fost prima competiție internațională câștigată de fotbalul românesc.
În 1931 a avut loc în Bulgaria o ediție considerată neoficială, cu participarea țării gazdă, a Turciei și a Iugoslaviei, în care timp de o săptămână a jucat fiecare cu fiecare, pe stadionul Slavia din Sofia. Bulgaria a câștigat cu 2 victorii, urmată de Turcia cu o victorie și Iugoslavia fără vreun punct.
A doua ediție oficială a avut caracter de turneu, fiind găzduită de Iugoslavia, mai exact de stadionul SK Jugoslavija din Belgrad. Participante au fost aceleași patru de la primul turneu. Meciurile au avut loc între 26 iunie și 4 iulie 1932. A câștigat Bulgaria, cu punctaj maxim. România a ocupat doar locul 3, câștigând doar cu Grecia, fiind învinsă de celelalte două adversare.
A treia ediție i-a revenit României să o găzduiască. Cei de la FRFA (abrevierea de atunci a federației române) au condiționat organizarea ca autoritățile sportive din România să construiască un mare stadion în București. Propunerea a fost primită cu mult entuziasm, chiar se luaseră ca model două arene, stadioanele olimpice din Stockholm și din Amsterdam. Numai că totul a rămas doar la stadiu de proiect… Sună cunoscut. În cele din urmă, stadionul ONEF (viitor ANEF și Republicii) a fost supus unor ample lucrări de îmbunătățire, pentru a putea primi 20.000 de spectatori. Astfel pe acest stadion s-au disputat cele șase partide, între 3 și 11 iunie 1933. România a avut o prestație excelentă, cucerind clar trofeul, cu punctaj maxim și fără gol primit, după 7-0 cu Bulgaria, 1-0 cu Grecia și 5-0 cu Iugoslavia. Acest succes a surprins, deoarece echipa națională a avut puțin timp de pregătire, din cauza finalului de sezon intern.
Organizarea celei de-a patra ediții i-a revenit Greciei. Turneul s-a disputat la sfârșit de an 1934 (între 23 decembrie 1934 și 01.01.1935), acolo jucătorii celor patru echipe prinzând atât Crăciunul, cât și Revelionul. De Revelion s-au jucat chiar ultimele meciuri. Interesul printre eleni a atins cote nebănuite, stadionul Panathēnaïkos, locul disputelor, fiind luat cu asalt. Ca un fapt interesant, cu sprijinul cotidianului Gazeta Sporturilor, din România s-a organizat o excursie cu vaporul pentru acest eveniment, din Constanța până la Atena, făcând deplasarea aproape 300 de oameni. Naționala noastră, deținătoarea trofeului, a avut o evoluție ștearsă, chiar și în meciul unicii sale victorii, cu Bulgaria (3-2), doar la egalul cu Grecia din prima zi (2-2) având ceva mai mult verb. În ultimul meci a pierdut clar în fața câștigătoarei Iugoslavia (0-4), care astfel își luase revanșa după înfrângerea de pe ONEF.
A cincea ediție s-a jucat în Bulgaria (între 16 și 24 iunie 1935). La deschidere a participat și familia regală a țării vecine, regele Boris al III-lea cu soția sa Giovanna. România a jucat primul meci cu Iugoslavia, pe un teren inundat, fiind multe zone în care mingea plutea. Ploaia torențială s-a dezlănțuit în acele zile asupra capitalei bulgare. În mod normal, meciul ar fi trebuit amânat, însă cum nu era prevăzută vreo zi de rezervă, organizatorii au forțat disputarea. Ba mai mult, din cauză că s-a întârziat începerea sa, sperându-se în oprirea ploii, l-a prins și întunericul, astfel încât în minutul 78 a fost oprit de arbitru, din lipsa vizibilității. Iugoslavia conducea cu 2-0, rezultat care a fost consemnat ca final. Delegația noastră a depus o contestație pentru rejucare. Însă i s-a acceptat doar jucarea ultimelor 12 minute într-o altă zi. Descumpănită, România a fost făcută KO în meciul următor de gazdele bulgare, 0-4. În urma acestui insucces, s-a renunțat la rejucarea celor 12 minute cu iugoslavii. Așa că la final, cu Grecia am încercat evitarea ultimului loc, ceea ce nu am reușit, pentru că a fost egal, 2-2, având golaveraj inferior față de cel al elenilor. Bulgaria – Iugoslavia a fost ca o adevărată finală, cele două fiind la egalitate de puncte, oaspeții având golaveraj superior, așa că le convenea și egalul. Desfășurarea partidei a avut o evoluție dramatică: 0-2 în minutul 19, 2-2 în 28, 3-2 în 66 și 3-3 în 75 rămas rezultatul final. După ultimul fluier, arbitrul Stavros Hatzoglou a fost bătut de public. Bulgarii nu au vrut să le dea iugoslavilor trofeul, considerând că meciul acestora cu România nu se jucase în condiții regulamentare! Ca și când nu organizatorii forțaseră să se joace…
România a fost din nou desemnată să găzduiască competiția, cea de-a șasea ediție. Supărată pe cele întâmplate în ediția precedentă la Sofia, federația iugoslavă a refuzat să mai participe, motivând că ar fi prea costisitor. Eforturile organizatorilor de a-i îndupleca pe „plavi” să fie prezenți s-au dovedit zadarnice, chiar dacă li s-a oferit și suma de 500 de dolari (pe-atunci însemna ceva). Astfel, au participat doar trei echipe, noi cu bulgarii și grecii, 17 mai, 21 mai și 24 mai fiind datele celor trei confruntări. Echipa noastră a câștigat ambele întâlniri, cu 4-1, respectiv 5-2, adjudecându-și trofeul. Fiind pentru a treia oară, acesta a intrat definitiv în posesia României. Numai că pe parcursul competiției, conducătorii celor trei delegaţii s-au pierdut în dispute privind indemnizaţiile pe care trebuiau să le primească de pe urma participării, astfel încât problema continuării Cupei Balcanice nu a fost soluţionată, urmând a face obiectul unei întâlniri viitoare. Numai că nu aveau să se mai pună de-acord prea curând pentru organizarea unei noi ediții, venind între timp și anii războiului.
După al Doilea Război Mondial, a avut la Sofia, la 01.12.1945, prima Conferință Balcanică. Albania şi Iugoslavia nu s-au prezentat, ceea ce a făcut ca întrunirea să aibă mai mult un caracter informal. Majoritatea ţărilor balcanice ajunseseră sub influenţă sovietică, doar Grecia şi Turcia se aflau în sfera occidentală. Cea mai importantă hotărâre a fost reluarea competiției, a șaptea ediție urmând a avea loc în luna octombrie 1946, la Tirana. Tot atunci a fost programată şi Balcaniada de atletism, ceea ce a determinat ca delegaţiile prezente să fie mixte de fotbal şi atletism. Deplasarea noastră la Tirana s-a făcut cu autobuzul, pe ruta București – Belgrad – Tirana, din capitala Iugoslaviei urcând și componenții acestei țări, astfel că cele două reprezentative au ajuns împreună în Albania. Au fost prezente doar 4 echipe, în afara țării gazdă, care debuta în competiție, alături de România cu Iugoslavia, mai participând și Bulgaria. Ceremonia de deschidere s-a făcut în prezența conducătorului Albaniei, Enver Hoxha, care de altfel a venit și în zilele următoare pentru a urmări toate partidele. A fost o întrecere foarte echilibrată, înaintea ultimei etape toate cele 4 echipe având șanse să câștige trofeul. Noi remizasem cu Bulgaria, 2-2 și învinsesem Iugoslavia cu 2-1, iar în ultimul meci întâlneam echipa gazdă. Surprinzător, aveam să pierdem 0-1, chiar dacă am avut mai multe ocazii, albanezii câștigând în urma unei lovituri libere din afara careului la care mingea a trecut prin zidul nostru alcătuit defectuos. Această victorie avea să-i aducă Albaniei câștigarea trofeului, la golaveraj în fața Iugoslaviei. Noi ne-am clasat pe locul 3.
Conferința Balcanică din decembrie 1946 desfășurată la București a decis ca următoarea ediție să aibă loc în 1947, la care să fie invitată și Ungaria. Acest fapt a făcut ca denumirea competiției să devină Jocurile Balcanice și ale Europei Centrale. Totodată s-a renunțat la ideea de a fi găzduit de o țară, urmând ca cele 5 echipe să joace fiecare cu fiecare, dar în așa fel încât toate să fie gazdă la câte două partide, conform unei trageri la sorți. Tocmai începea să capete formă cea care avea să devină marea echipă a Ungariei, viitoarea vicecampioană mondială din 1954, aceasta câștigând competiția cu punctaj maxim, având golaveraj 18-2 (așadar, o medie de peste 4 goluri pe meci). România s-a clasat pe locul 3, învingând în ambele deplasări, 4-0 în Albania și 3-2 în Bulgaria, pierzând însă ambele meciuri de-acasă, 1-3 cu Iugoslavia și 0-3 cu Ungaria.
Introducerea Ungariei în competiție a avut succes, determinând pentru ediția următoare, din 1947, includerea a încă două echipe de dincolo de Balcani, Cehoslovacia și Polonia. Din nefericire, ceea ce ar fi trebuit să fie o adevărată sărbătoare fotbalistică, având șapte participante, a fost influențată nefast de evenimentele politice derulate pe parcursul ei. După 16 partide, disputate între 4 aprilie și 7 noiembrie, competiția s-a întrerupt din cauza rupturii dintre maleficul lider sovietic Stalin și cel iugoslav Tito, cel din urmă devenind astfel persona non grata pentru țările din lagărul socialist. Cum țările socialiste erau satelite ale Moscovei, au trebuit să se conformeze și să rupă relațiile diplomatice cu Iugoslavia. Așa că ediția a fost abandonată, neexistând câștigător. Naționala României, care resimțea din plin fatidicele schimbări aduse de comunism, a început foarte slab întrecerea, pierzând acasă cu Albania, 0-1, și apoi 0-9 în Ungaria, ceea ce a rămas și astăzi cea mai severă înfrângere din istoria noastră. Au urmat apoi rezultate ceva mai bune, 3-2 cu Bulgaria și 2-1 Cehoslovacia, ambele acasă, 0-0 în Polonia și 1-5 acasă cu aceeași Ungarie.
Odată cu eșecul nefinalizării celei de-a noua ediții, s-a renunțat la ideea de Cupă Balcanică între echipe naționale. S-a preferat organizarea unei competiții la nivel de echipe de club din această zonă, care a luat startul în 1961. Abia la 1 martie 1972, Comitetul director al Cupelor Balcanice întrunit la Belgrad a pus pe tapet și reluarea competiției la nivel de prime echipe naționale. Inițial, din cauza negăsirii unor date care să convină, nu s-a putut juca în acel an. Însă ideea nu a fost abandonată și peste câteva luni s-a decis o nouă formulă de disputare față de cele adoptate în trecut, una cu meciuri eliminatorii, pentru a nu aglomera sezonul care devenise mult mai intens decât în anii de început ai competiției. Astfel, prin tragere la sorți, au fost stabilite semifinalele Turcia – Bulgaria și România – Grecia, ambele cu meciuri tur-retur. Din nou a lipsit Iugoslavia, angrenată mai mereu în turnee finale de anvergură, neavând astfel timp să-și aglomereze calendarul cu meciuri balcanice. Apropo de calendar, din cauza faptului că nu s-a putut planifica un desfășurător cu date fixe, existând tot felul de acorduri și dezacorduri între părți, competiția avea să se întindă pe patru ani, astfel încât puteau exista diferențe mari între „11”-le aliniate în semifinalele și cele din finală! Primul meci, Turcia – Bulgaria, a avut loc la 18.05.1973, iar a doua manșă a finalei, la 28.11.1976. Bulgaria a trecut de Turcia spectaculos, după un 2-5 în deplasare întors cu un 5-1 acasă. În schimb, noi cu grecii nu am avut vreo emoție, 3-1 acasă și 1-1 în deplasare. Dezamăgită de ratarea consecutivă a turneelor finale ale CM 1974 și CE 1976, echipa noastră a abordat finala cu Bulgaria fără prea mare entuziasm, pierzând în deplasare 0-1 și câștigând apoi acasă cu 3-2, vecinii noștrii de la sud adjudecându-și trofeul datorită regulii golului din deplasare.
La ediția următoare, desfășurată între 1977 și 1980, care avea să fie și ultima, s-a reîntors Iugoslavia. Albania, căreia regimul bizarului Enver Hoxha îi impusese o politică de izolare față de aproape toată lumea, a lipsit și de la această ediție. Modul de desfășurare a suferit unele modificări. Fiind cinci echipe, s-au format două grupe, una de trei, cu România, Bulgaria și Turcia, cealaltă de două, cu Iugoslavia și Grecia. În prima a jucat fiecare cu fiecare meciuri tur-retur, stabilindu-se la final un clasament, prima calificându-se în finală. În cealaltă, s-au disputat meciuri tur-retur, ca într-un fază de cupă europeană, echipa cu scor general superior atingând ultimul act. Noi ne-am câștigat grupa fără emoții și înfrângeri, cu punctaj maxim pe teren propriu: 4-0 și 1-1 cu Turcia, 2-0 și 1-1 cu Bulgaria. De partea cealaltă, Iugoslavia a trecut, conform așteptărilor, de Grecia, după 0-0 afară și 4-1 acasă. Așa că în finală ne-am confruntat cu „plavii”, ambele partide disputate în 1980, prima în martie, la ei, cealaltă în august, la noi. După un sec 0-2 la Belgrad, în retur echipa noastră a arătat o excelentă dispoziție de joc cu care nu prea își mai răsfățase fanii, câștigând cu un clar 4-1, intrând în posesia celei din urmă Cupe Balcanice la nivel de națională. Dificultățile organizării și continua scădere a interesului față de competiție au determinat toată lumea implicată să renunțe la organizarea altor ediții la acest nivel. S-a continuat doar cu Balcaniade pentru echipe de tineret sau juniori.
Rezultate
1929-1931 (fără țară organizatoare)/meciuri tur-retur: 1. ROMÂNIA; 2. Iugoslavia; 3. Grecia; 4. Bulgaria.
Golgeteri: Iuliu Bodola și Rudolf Wetzer (ambii România) câte 7 goluri
1932 (Iugoslavia)/un singur tur: 1. BULGARIA; 2. Iugoslavia; 3. România; 4. Grecia.
Golgeter: Aleksandar Živković (Iugoslavia) 5 goluri
1933 (România)/un singur tur: 1. ROMÂNIA; 2. Iugoslavia; 3. Bulgaria; 4. Grecia.
Golgeteri: Gheorghe Ciolac și Ștefan Dobay (ambii România) câte 4 goluri
1934-1935 (Grecia)/un singur tur: 1. IUGOSLAVIA; 2. Grecia; 3. România; 4. Bulgaria.
Golgeteri: Aleksandar Tirnanić și Aleksandar Tomašević (ambii Iugoslavia) câte 3 goluri
1935 (Bulgaria)/un singur tur: 1. IUGOSLAVIA; 2. Bulgaria, 3. Grecia; 4. România.
Golgeter: Liubomir Anghelov (Bulgaria) 5 goluri
1936 (România)/un singur tur: 1. ROMÂNIA; 2. Bulgaria, 3. Grecia.
Golgeter: Alexandru Schwartz (România) 4 goluri
1946 (Albania)/un singur tur: 1. ALBANIA; 2. Iugoslavia; 3. România; 4. Bulgaria.
Golgeteri: Loro Boriçi și Qamil Teliti (ambii Albania), Nicolae Reuter (România) și Božidar Sandić (Iugoslavia) câte 2 goluri
1947 (fără țară organizatoare)/un singur tur: 1. UNGARIA; 2. Iugoslavia; 3. România; 4. Bulgaria; 5. Albania.
Golgeter: Ferenc Deák (Ungaria) 5 goluri
1948 (fără țară organizatoare): după 16 partide disputate, competiția a fost abandonată
1973-1976 (fără țară organizatoare)/sistem eliminatoriu cu finală: 1. BULGARIA; 2. România; 3-4. Grecia, Turcia.
Golgeter: Cemil Turan (Turcia) 4 goluri
1977-1980 (fără țară organizatoare)/cu două grupe și finală: 1. ROMÂNIA; 2. Iugoslavia; 3-4. Bulgaria, Grecia; 5. Turcia.
Golgeter: Anghel Iordănescu (România) 6 goluri
Câștigătoare
4 – România; 3 – Bulgaria; 2 – Iugoslavia; 1 – Albania, Ungaria
