Stela Enache, o doamnă a muzicii românești mereu apreciată, este precum vinul, cu atât mai bun, cu cât trece timpul.
O femeie frumoasă, tonică aflată într-o formă fizică remarcabilă, cu siguranță „de vină” pentru toate acestea fiind și sportul care i-a fost multă vreme în tinerețe un mod de viață.
Interviu semnat de Răzvan Toma în numărul din septembrie 2019 al revistei 100Sport
Cântăreaţa Stela Enache (numele real Steriana Aurelia Bogardo) s-a născut la 24 ianuarie 1950, la Reşiţa, judeţul Caraş-Severin. De la vârsta de 3 ani, artista a început să studieze baletul, iar de la vârsta de 6 ani, pianul, la Şcoala de Muzică.
Cântăreaţa Stela Enache, interviu emoționant: “Sportul a fost o opțiune”
Pe lângă muzică, Stela Enache a fost pasionată în copilărie şi adolescenţă de sport, actorie (făcea parte din cercul de teatru) şi de limba engleză.
Cum v-a fost copilăria?
Foarte frumoasă și activă. M-am născut într-un oraș muncitoresc, plin de viață, cum era pe-atunci Reșița. Acolo am făcut grădinița, școala primară și secundară, liceul, paralel școala de muzică apoi cea populară, precum și școala sportivă. Am avut și niște profesori extraordinari.
Singură la părinți?
Eu am fost singură, cu toate că tata a avut încă 12 frați. De aceea și el și-ar fi dorit să aibă măcar 11 copii, ca să facă o echipă de fotbal, dar s-a opus mama, la ea în familie fiind doar trei. Așa că au făcut doar unul, dar bun.
Corect. Erați mai băiețoasă sau cu păpuși?
Foarte băiețoasă, chiar bătăioasă. Am crescut pe stradă, pe dealuri, cu cheia de gât. Tata, fiind militar, mi-a spus să nu cumva să vin bătută acasă, așa că m-am conformat și i-am bătut eu pe alții.
Povestiți-mi despre perioada dumneavoastră sportivă.
Pe-atunci era o practică foarte bună, cea de a veni prin școli diverși profesori de sport, care te evaluau și în funcție de calitățile pe care ți le descopereau, te selecționau pentru diverse discipline.
Așa am început natația, la 6 ani. În Reșița era atunci un mare antrenor în domeniu, Ioan Schuster. Eram foarte bună la înot spate. Însă apa de la bazin mirosea a clor îngrozitor.
Ca să nu spun că m-am umplut de eczeme și conjunctivite. Din aceste cauze, nu am mai putut continua. Degeaba a venit domnul Schuster la mine acasă să-i convingă pe părinții mei să mă mai lase.
Stela Enache a practicat atletismul
Și ați trecut la atletism.
Da, în clasa a IV-a, cei de la atletism văzându-mă băiețoasă, că alergam de rupeam pământul, mi-au zis că sunt bună pentru ei. M-au legitimat la Metalul și am făcut atletism până în clasa a XI-a, când am terminat liceul. Eu am prins ultima promoție cu 11 clase. Probele de viteză erau cele pe care le preferam, 60, 100 și 4×100 m.
Am avut performanțe, am câștigat concursuri și am fost selecționată în lotul republican de atletism. Am fost și în multe cantonamente, de am alergat dealurile de la Semenic… Hai că la vale era cum era, dar la deal… Făceam antrenamente solicitante. Îl aveam antrenor pe Ilie Pătruică.
Și alte sporturi?
Îmi plăcea mult să merg cu bicicleta. În clasa a IV-a, pentru că am fost bună la învățătură, am primit cadou o bicicletă marca Diamant, cu care mă deplasam peste tot, ceea ce îmi prindea foarte bine, făcând trei școli deodată.
Dar în școală am cochetat și cu handbalul, și cu baschetul, sporturi pe care l-am făcut și pe timpul facultății. Însă pe lângă eczemele și conjunctivitele de care am pomenit, mă mai umpleam și de furuncule.
Odată, fiind în poartă la handbal, am recepționat mingiile alea trase tare, de mi s-au spart furunculele din zona subrațului, umplându-mi tot tricoul cu sânge. Abia după facultate am scăpat de această nenorocire dureroasă, ajungând la cuțit după un spectacol la Brașov. Nu aș mai fi putut să cânt.
Revenind la sport, l-am practicat cu mare plăcere, nimeni nu m-a obligat să-l fac, din contră, părinții au fost foarte deschiși ideii, și mi-a prins foarte bine.
Ce sporturi vă place să urmăriți?
Aproape toate, începând de la fotbal, volei, handbal etc. Dar nu că doar mă uit la ele, le trăiesc de mi se oprește inima. Acum cu Simona, la Wimbledon, la un moment dat am schimbat pentru scurt timp canalul TV, ca să mă liniștesc. Nu-mi place boxul, nici sporturile de contact în general.
Stela Enache ține cu CSM Reșița
La fotbal aveți vreo echipă preferată?
A fost multă vreme CSM Reșița, la care mergeam adesea cu tata când eram mică la stadion, în Valea Domanului, iar el îmi spărgea semințele, că eu încă nu știam. Azi îmi place echipa lui Hagi, Viitorul Constanța, să-i ajute Dumnezeu să meargă la fel de bine.
Am urmărit și echipa națională la toate turneele finale, m-am bucurat pentru toate victoriile, la fel și pentru Steaua în 1986. La turneul final din Mexic, CM 1970, eram încă studentă. Abia așteptam meciurile, fiind grămadă cu alte colege pe televizorul pe care îl aveam la cămin.
Știați că Reșița a revenit în această vară în Liga 2?
Da, chiar zilele trecute am auzit la radio și m-am bucurat.
Ce părere aveți de nepăsarea autorităților față de sport?
Se întâmplă și în sport exact ca în cultură. Ori o țară poate fi în în vizorul cuiva de-afară mai ales prin acești doi vectori.
Oriunde în lumea asta vei auzi că atunci când se face referire la România se vor rosti nume precum Nadia Comăneci, Ilie Năstase, Gheorghe Hagi, Ivan Patzaichin sau George Enescu, Angela Gheorghiu, Nicolae Herlea etc. Absolut și sportul ar trebui să fie o prioritate, și e superfluu să mai explic de ce.
Apropo de celebrele dumneavoastră piese „Ani de liceu” și „Extemporal la dirigenție”, cum erați ca elevă?
Foarte cuminte, disciplinată, silitoare. Aceasta a fost educația primită de mică, crescând într-o casă de nemți. Am luat și o mulțime de premii. Un singur incident am avut, ca să-l numesc astfel. A pornit de la prima mea apariție Tv.
Aveam 16 ani și era atunci o emisiune numită „Dialog la distanță”, unde eu eram reprezentanta Banatului.
Totul a ieșit foarte bine. A doua zi la școală, am avut un inel pe deget, altfel respectând întru totul uniforma școlară, cu bentiță, matricolă etc. Până acolo mi-a fost, căci doamna dirigintă, care era și profesoara de latină, mi l-a confiscat, mi-a chemat părinții la școală și mi-a scăzut nota la purtare!
Anii de liceu, cei mai frumoși
Pentru atâta lucru! E clar, vă invidia că ați apărut la Tv.
Probabil. E drept, că și școala de-atunci era foarte severă. Într-un fel era bine, pentru că erai obligat să te ții de ea și să ai un comportament adecvat.
Ce loc ocupă anii de liceu în memoria dumneavoastră afectivă?
Au fost cei mai frumoși. De ce? Pentru că erau cei mai curați, când visai și aveai o mulțime de speranțe. Am convingerea că nu există om care să gândească altfel. Sunt total diferiți față de cei de facultate, acolo unde erai axat pe o anumită chestie și realitatea te lovea din plin.
Când v-ați decis să faceți muzică?
De mică. De fapt aveam trei mari pasiuni: muzica, sportul și actoria. Fiind o familie mare, ne reuneam adesea. Neavând televizor, glumeam, râdeam și cântam. Începusem deja pianul.
Prima înregistrare am avut-o la 7 ani, când tata m-a dus să mă testeze importanți profesori de muzică, Miron Șoarec și Ion Românu.
Amândoi au zis că am talent și că pot face muzică. Astfel, am fost înscrisă la școala de muzică, unde am făcut 7 ani, cât ținea în Reșița. Mi-a plăcut scena în general. Nu am avut trac. Am început din școală, prezentam programe, cântam muzică ușoară, mai apoi muzică clasică, la pian. Aveam chemare.
Am înțeles că voiați să vă faceți actriță.
Da. Făcusem și teatru la Reșița. În apropierea terminării liceului s-a pus problema, ce fac mai departe. Aveam trei opțiuni: muzică, sport și teatru.
Ai mei n-au fost de-acord cu teatrul. Sportul au zis că îl pot face în paralel, așa că a rămas muzica. Unde? Eu am vrut la Conservatorul din București.
Părinții însă au optat pentru Cluj, unde era facultate de 5 ani, spre deosebire de mai apropiata Timișoara unde era doar institutul pedagogic de 3 ani. La Cluj nu știam pe nimeni, nu găsisem loc de cazare, dar i s-a făcut milă unei doamne și m-a găzduit la ea. Am dat examen și am intrat, iar apoi m-am mutat la cămin, unde am stat toți cei 5 ani.
Stela Enache voia să facă operă
Ce colegi mai cunoscuți ați avut acolo?
Mariana Nicolesco, Sanda Sântu, regretatul Octavian Cadia, chiar și George Nicolescu, ploieștean dar care a făcut la Cluj o școală de nevăzători.
Ați fost din prima hotărâtă să faceți muzică ușoară?
Nu. Voiam să fac operă sau măcar operetă. Cum eram mai nebunatică, profesoara de canto de la Reșița mă vedea subretă de operetă. Având însă doar 17 ani când am terminat liceul, nu am fost primită la canto, fiind obligatoriu să am 18.
Așa că am intrat la Conservator secția pedagogie-dirijat. E drept, aș fi putut da peste un an la canto, dar între timp am luat-o cu spectacolele și așa că am rămas calată pe muzică ușoară.
Se poate spune că George Grigoriu este omul care v-a lansat?
Categoric. Așa cum de altfel a lansat foarte multe viitoare vedete.
Cum ați ajuns să lucrați cu el?
Unchiul meu, fostul scriitor Ion Hobana, m-a văzut într-un spectacol la Casa Sindicatelor din Reșița. I-a plăcut evoluția mea. Știind că juca tenis cu Angel Grigoriu, unul din frații maestrului, l-am rugat să îmi facă și mie intrarea la el, măcar să mă asculte o dată.
Avea o perioadă plină, dar de gura lui frate-său, a fost de-acord să mă primească. Și de la 5 minute cât ar fi trebuit să țină întâlnirea, a durat mult mai mult. Aveam 17 ani. I-a plăcut și mi-a spus că o să lucrăm împreună.
Eu am luat-o de bună, așa că îl tot sunam ca să-l bat la cap. Dar cum? De la telefoane publice, îmi făcusem chiar o monedă cu o sfoară, căci pe vremea aceea costa mult o convorbire de la Cluj la București. La Casa de Cultură a Studenților era un telefon cu lăcățel, dar puteam suna căci memoram numărul impulsurilor. El a apreciat această insistență a mea, dându-și seama că eram chiar interesată să fac treabă.
O cheamă Aurelia și Steriana
Așa a început să mă îndrăgească și să lucreze cu mine. A apelat la un regizor de la radio și la 19 ani am dat prima probă de microfon, pe care am luat-o cu brio. Apoi m-a dus la toate festivalurile studențești, atenționându-mă mereu să nu-l fac de râs. Totul a culminat cu Festivalul de la Mamaia din 1971.
În acte aveți prenumele Steriana?
Da și mă mai cheamă și Aurelia, ca pe mama. În familia noastră erau mai multe Stele. Nașa mea care era și sora tatălui meu, era Steliana. Pe bunica paternă o chema la fel. Mie, acasă, la școală, pe stradă, mi se spunea Stela, Steluța, căci era mai ușor de pronunțat decât Steriana. Așa am rămas Stela, prenume cu care m-am lansat.
Ați făcut parte din orchestra Electrecord.
Da, orchestră cu care am concertat mult în străinătate. În, 1973, la Hamburg, unde au fost patru orchestre românești, am fost remarcată de Alexandru Imre, dirijorul Electrecordului, care m-a ofertat.
Asta după ce cântăreața Anca Agemolu a rămas în străinătate și a devenit un loc vacant. Am activat acolo mulți ani, trăind destule evenimente și schimbări.
De multe ori a trebuit să ne schimbăm numele ca să nu se prindă occidentalii că eram din Est, căci erau anii aceia ai războiului rece, așa că ne-am mai numit Joker Band, Electric Band, Sunshine Band. Au fost și două, și trei voci feminine, cu Elvira Munteanu, cu Mihaela Oancea, cu Carmen Rădulescu. Dar și voci masculine, Petrică Geambașu.
Când ați simțit că sunteți lansată?
Cred că după Festivalul Național Mamaia din 1971, unde am obținut locul al II-lea la secțiunea „interpretare”. Am avut două piese,
„Să facem florile să cânte”, a lui George Grigoriu și „Țin minte”, a lui Radu Șerban. Mamaia era o rampă de lansare. Apoi au început să curgă solicitările la Tv și astfel cei din lumea muzicală m-au cunoscut mai bine, fiind trimisă apoi prin toate zările.
Croaziere de câte două luni
V-ați petrecut multă vreme pe mare, pe vase de croazieră.
Înainte făcusem multe turnee, în țările scandinave, Austria, Elveția, dar mai ales în Germania de Vest, pe care aproape că o știam mai bine ca pe România. Cu mașina, cu trenul, cu instrumentele după noi, ce mai, oboseală mare.
Dar în timpul turneelor am fost contactată de mai mulți impresari străini care mi-au oferit diverse contracte, spre deosebire de vestita ARIA care nu ne ajuta cu nimic, doar ne încasa banii. Așa am ajuns și pe vasele de croazieră de la jumătatea anilor 80.
Cât lipseați de-acasă cu prilejul unei asemenea croaziere?
Măcar două luni. Fiind vase de lux, pe ele era lume elevată. Programul era ceva mai lejer, nu cum se întâmpla pe uscat, unde aveam câteodată și trei spectacole într-o zi. Nu erau mastodonți de 3.000-5.000 de locuri. Pasagerii erau oameni înstăriți care aveau cultură muzicală. De aceea și nivelul era altul.
Așa am cunoscut și mulți artiști străini care cântau cu noi. Tony Christie, Gilbert Becaud, Milva, Gloria Gaynor, Vicky Leandros, Jennifer Rush ca să dau câteva nume. Erau niște oameni modești și prietenoși.
Am înconjurat pământul de vreo patru ori. Când intri într-un asemenea angrenaj și merge treaba, e greu să dai înapoi. Am încercat să mă retrag. Dar n-a făcut față nicio solistă dintre cele care trebuiau să mă înlocuiască.
Tudor Vornicu a ținut la mine, remarcă Stela Enache
Riscuri?
După fiecare croazieră pasagerii primeau niște chestionare cu întrebări de genul „cum este vasul?”, „cum este mâncarea?”, „cum este servicul?”, „cum este muzica?”, „cum sunt artiștii?”, „dacă show-urile au fost bune?” etc.
Se făcea o ședință, se analizau toate aceste aspecte și dacă erau mulțumiți de tine, continuai, dacă nu, coborai la primul port și plecai acasă. Nu exista prietenie și înțelegere din acest punct de vedere. Am mulțumirea sufletească de a fi fost mereu regretată când nu mă duceam.
Lipseați ceva vreme din atenția publicului autohton.
Nu chiar. Tudor Vornicu a ținut la mine și la soțul meu foarte mult. De aceea atunci când veneam în țară, făcea filmări cu mine pe care apoi le transmitea, astfel încât lumea nu mă uita.
Pomeneați de starurile internaționale cu care ați cântat. Nu v-a fost teamă să legați prietenii ca să nu vă ia la întrebări securitatea?
Nu. Am rămas mereu aceeași, neputând să nu interacționez. Am discutat chiar și cu cei de la Europa Liberă, căci se mai întâmpla să vină la câte-un concert unde cântam. Și ei erau tot oameni, români chiar. Evident că eram chestionată când ajungeam acasă, dar îl luam pe „nu” în brațe.
39 de ani alături de Florin Bogardo
Cei de la cenzură vă impuneau niște reguli, de cum să vă îmbrăcați, cum să vă mișcați?
Cu mișcatul era simplu, căci nu aveam voie să ne mișcăm… Apoi, toaletele, cât se poate de închise, lungi de jos până în gât, n-aveam voie niciun fel de bijuterii, inele. Coafurile cât mai simple.
Băieții să n-aibă plete, barbă, chiar mustață. Dacă nu respectai aceste cerințe și intrai în vizorul lor, dispăreai de la Tv. Am avut colege care au fost interzise pe asemenea motive.
Fiind atât de mult plecată și făcându-vă atâtea relații afară, nu ați fost tentată să rămâneți?
Niciodată. Eram prea atașată de ai mei. Plus că le puteam pricinui mari necazuri dacă făceam vreun pas greșit. De altfel soțul meu rămânea în țară zălog alături de copiii mei. Așa că eu voiam doar să-mi fac treaba bine după care să mă întorc acasă.
Că l-ați pomenit, aș vrea să-l evocăm și pe regretatul dumneavoastră soț, Florin Bogardo, un mare muzician al României. Alături de dumnealui ați trăit 39 de ani frumoși.
Lui George Grigoriu nu-i venea a crede că nu aveam pe nimeni la 21 de ani. Așa că mă tot tachina, „amenințându-mă” că îmi găsește el pe cineva. Când e ceva predestinat de a se întâmpla, nimic nu-i poate sta în cale.
Pe perioada Festivalului de la Mamaia din 1971, într-o seară mai răcoroasă, eram cu Grigoriu și soția sa la un pahar. Venisem la Constanța, într-un restaurant, și ca să îmi mai treacă frigul, mi-a dat un Martini.
Așa că mi-am dezlegat limba și i-am zis că îmi plăcea de Florin, dar că eram conștientă că el nici nu știa de mine. Erau multe cu ochii pe el. Deja muzician de succes, era mai greu abordabil, introvertit, foarte serios.
Dar ca un făcut, la ieșirea din restaurant, a apărut chiar el, iar maestrul ne-a luat mâinile, ni le-a împreunat și a plecat, pretextând că are treabă.
Invitat la ziua poetei Ioana Diaconescu, cea care scria versurile melodiilor lui, Florin m-a invitat să-l însoțesc. Chiar dacă dimineață aveam repetiție, m-am dus. După câteva zile m-a cerut de nevastă, pe 15 august ne-am logodit, iar pe 8 septembrie ne-am căsătorit.
Am înțeles că ar fi trebuit să se căsătorească cu o englezoaică.
De fapt cu o româncă din Anglia. Avea aprobare de la Ceaușescu, și urma să plece în Anglia. Numai că m-a cunoscut pe mine. Ba mi-a dat și verigheta care era pentru ea, mie încăpându-mi doar pe degetul mic.
V-ați înțeles bine și din punct de vedere profesional?
Foarte bine. Mie mi-a plăcut întotdeauna substanța, poezia. Nu puteam să cânt prostii. Au fost cazuri când am refuzat melodii pe acest motiv. Ori el era un tip cult, sensibil, perfecționist, citea multă poezie. Fusese un inginer de sunet foarte bun. Înregistra și mixa de câte ori era nevoie până piesa suna perfect.
Unii prieteni îmi spun chiar „Schumacher”, că sunt mai vitezistă, susține Stela Enache
Mie mi se părea genul de om care nu era în stare să jignească, să înjure sau măcar să spună vreo prostioară.
Nu greșiți. Cum arăta, așa era și în realitate. Chiar și la volan își păstra calmul. Eu eram mai aprigă la mânie. Unii prieteni îmi spun chiar „Schumacher”, că sunt mai vitezistă. La un moment dat n-a mai avut plăcerea de a conduce, așa că am devenit un fel de șofer al lui. Iar cu acest calm al lui de a-mi explica, m-a învățat multe.
După un timp s-a retras deliberat să facă doar compoziție? Pentru că pe la începuturile carierei, a avut destule apariții solo.
Da, pentru că era un tip foarte emotiv când avea în față public, în pofida faptului că avusese succes și căpătase experiență. Și atunci când m-a găsit pe mine, interpretul ideal al compozițiilor sale, și-a dat jos o piatră de pe inimă.
Avea origini italiene. Vorbea prin casă italiana?
Nu. Mai toate rudele lui plecaseră. După război, a fost o convenție între statul român și cel italian, ca într-o scurtă perioadă de timp să poată pleca în „Cizmă” toți italienii care doreau.
Soacra mea, care era româncă, ar fi vrut să plece, socrul meu care era italian, nu a vrut. Așa că au rămas aici, amândoi fiind avocați. Au tras mult apoi din cauza acestei origini. Iar Florin nici n-a prea putut pleca din România.
O singură dată, cu chiu cu vai, a fost în Italia și din motive obiective, a întârziat la revenire. Cei de-aici crezuseră că a rămas și era cât pe-aci să-i distrugă toate înregistrările, căci pe-atunci, dacă plecai, nu mai existai pentru România socialistă. Valeriu Lazarov îl ofertase să rămână, dar nici pe el nu l-a interesat să părăsească România.
Melodiile de final de ani 80 au avut acompaniament mai modern.
Păi din mai toate deplasările mele mă întorceam cu tot felul de instrumente performante. El la un moment dat și-a dat demisia de la radio, făcându-și propriul studio.
V-ați așteptat ca melodia „Ani de liceu” să aibă așa un mare succes?
Sincer, nu. Regizorul filmului, Nicolae Corjos, și-a dorit o temă de început și una de final. Am luat legătura cu Sașa Georgescu, realizatorul acelor versuri minunate. Filmul a fost foarte bine jucat. Astfel, a cam mers mână în mănă cu muzica lui. Și copiii de-atunci, și cei din generațiile următoare până astăzi, s-au regăsit în ele. Nu există loc în care mă duc să nu mi se ceară să cânt această melodie.
Interviu semnat de Răzvan Toma în numărul din septembrie 2019 al revistei 100Sport
