Au fost mulți ani în care atunci când spuneai România, spuneai automat și handbal. Era aproximativ similar cum e cu numele Braziliei, care în afară de samba, carnaval și cafea te duce automat cu gândul și la fotbal.
La ei se vorbește despre acest fenomen și la timpul prezent. La noi, din nefericire, doar la trecut. Sau dacă ar exista, la mai mult ca… trecut.
Printre cei care contribuiseră ca acest popular sport să ajungă să se identifice cu țara noastră a fost și Ștefan Birtalan.
Noi nu i-am uitat: cine a fost Ștefan Birtalan, zis și „Tunarul” din Sălaj
Zborul său din zona liniei de 9 metri, urmat de lovituri ca din tun care de cele mai multe ori scuturau zdravăn plasele porților adverse au făcut milioane de români fericiți, iar cei care am prins acele vremuri, nu aveam cum să nu rămânem în suflet cu nostalgia acelei supremații sportive românești.
Polisportiv, Birtalan a practicat, în perioada liceului, nu numai handbal, ci și volei, baschet și atletism, având o constituție atletică, fiind cel mai înalt elev al liceului din Jibou (oraș în care se mutase cu părinții din Zalăul natal, pe când avea nouă ani).
În 1964, la 16 ani, a debutat la echipa de handbal Rapid CFR Jibou, pe când aceasta activa în Campionatul Regional Cluj.
Orașul Baia Mare a rămas important pentru Ștefan Birtalan
Peste doi ani a ajuns în Baia Mare, dar nu pe linie sportivă, ci școlară, înscriindu-se la Școala Tehnică de Construcții. Neștiind că în urbe exista și o echipă de handbal, a jucat volei la formația locală „U” Explorări, aflată mai mereu pe sau în preajma podiumului primului eșalon.
În cele din urmă a revenit la handbal, la Minerul, pe-atunci aflată în campionatul regional. În decursul a două sezoane, viitoarea HC Minaur a avut două promovări consecutive până în Divizia A. Cu Birtalan în echipă, care inițial însă era să nu fie primit la echipa băimăreană, deoarece antrenorulul de-atunci, Ion Tegeu, nu prea agrea jucătorii înalți, considerându-i „prostănaci”.
Până la urmă, tânărul Birtalan l-a impresionat și a rămas la Baia Mare până în 1970. Orașul Baia Mare a rămas important pentru el și dintr-un motiv extrasportiv, acolo cunoscând-și viitoarea nevastă.
Dorit de Dinamo, ajuns la Steaua
Un deja-vu la mai mulți alți sportivi români din acei ani, și el a fost curtat de una din cele două mari, dar în cele din urmă a ajuns în curtea celeilalte, în 1970, în cazul de față Dinamo, respectiv Steaua. La baza acestei alegeri a fost dorința logică de a scăpa de de stagiul militar.
În roșu și albastru avea să cunoască consacrarea definitivă, activând până în 1985, cu o întrerupere, între 1981 și 1983, când a evoluat pentru Independența Carpați Mârșa. La Steaua câștigat 12 titluluri și 2 cupe naționale, dar și Cupa Campionilor Europeni, în 1977.
Atunci, în finală, Steaua a trecut cu 21-20 de ȚSKA Moscova. Era a doua asemenea finală pentru Birtalan, după cea pierdută în 1971, tot la limită, 16-17, în fața echipei vest-germane VfL Gummersbach.
La Mârșa, localitate aflată atunci în plin avânt industrial dar și sportiv, s-a dus împreună cu coechipierii săi Werner Stöckl și Gavril Kicsid, izbutind mai întâi să promoveze echipa locală pe prima scenă, iar în sezonul următor să ocupe a treia treaptă a podiumului, devenind totodată și golgeterul campionatului, la 34 de ani.
După încă două sezoane la Steaua, când a câștigat tot atâtea tiluri, în 1984 a fost aproape de a se transfera la Grasshopper Club din Zürich, însă transferul în Elveția nu s-a mai realizat deoarece reprezentanții statului socialist îl suspectau că nu se va mai întoarce. Peste un an totuși avea să plece afară, cu ajutorul fostului său coechipier, Cristian Gațu. Numele destinației sale externe fiind Pallamano Follonica, din liga secundă italiană.
Follonica este o localitate mică (peste 20.000 de locuitori) din regiunea Toscana, provincia Grosseto, situată la malul Mării Tireniene, nu departe de Arhipelagul Toscan. A izbutit să o promoveze în primul eșalon, asta însă spre dezamăgirea conducătorului clubului, care nu avea potența financiară de a o susține la un asemenea nivel…
Când a scris pagini de glorie
După scurte pasaje în selecționatele juvenile ale țării, două partide la juniori și patru la tineret, Birtalan a debutat în 1968, la vârsta de doar 20 de ani, în naționala mare, și la propriu, și la figurat, a României.
Succesele nu s-au lăsat așteptate, în 1970, în Franța, după o finală cu RDG, devenind campion mondial, sub comanda lui Nicolae Nedef, chiar dacă nu făcea încă parte printre protagoniștii reprezentativei, fiind anii în care puncheurul principal era Gheorghe Gruia, pe care eroul acestor pagini îl consideră cel mai mare handbalist al tuturor timpurilor.
La fel și la JO din 1972, unde a apărut într-o singură partidă, când echipa noastră a luat doar bronzul. Pe-atunci, folosirea acestui adverb „doar” în asemenea situație nu era considerată deloc exagerată. Însă la Campionatul Mondial din 1974, în RDG, avea să fie unul dintre artizanii unui nou titlu mondial pentru România, după o finală de neuitat cu echipa gazdă. Totodată a fost și golgeterul competiției, totalizând 43 de goluri.
Citiți ultima apariție a revistei 100% Sport – Mai 2021
A fost părtaș și la perioada de invincibilitate a României, care între 1974 și 1977 nu pierduse decât un singur meci, dar acela, din nefericire, a fost chiar finala de la Jocurile Olimpice de la Montreal, 1976, când s-a cedat în fața URSS cu 15-19. Și acolo, Birtalan a fost golgeterul competiției, cu 32 de goluri marcate în 6 partide.
A mai participat și la JO din 1980, de la Moscova, a treia sa olimpiadă, de această dată luând bronzul. În 1982 s-a retras de la națională, însă după ce fusese reconvocat pentru Campionatul Mondial din acel an, în urma evoluțiilor excelente de la Independența Carpați Mârșa.
Chiar dacă a scris atâtea pagini de glorie pentru sportul românesc, recompensa financiară a fost, ca și în cazul altor semeni de-ai lui din acele vremuri, ridicolă. Un exemplu edificator, cu banii primiți pentru câștigarea Campionatului Mondial din 1974, a putut doar să-și ia un televizor și un frigider!!!
De la Follonica în Qatar, cu alte trofee la Steaua
Cariera de antrenor și-a început-o la amintita Pallamano Follonica din Italia, unde a fost antrenor-jucător, iar apoi, la întoarcerea în România, a fost secundul lui Radu Voina la Steaua, în paralel ocupându-se și de naționala noastră masculină de tineret. Principal la Steaua a devenit în 1991, după plecarea lui Voina, rămânând la roș-albaștri până în 1994.
Apoi a ajuns în Qatar, unde a fost antrenorul coordonator al tuturor echipelor naționale de handbal ale acestei țări, contribuind la saltul spectaculos pe care l-a avut emiratul în acest sport.
A revenit în țară, activând din nou ca principal la Steaua între 1999 și 2002, cu care a mai reușit să câștige două titluri și două cupe ale României.
Unele probleme de sănătate l-au determinat ca în 2002 să renunțe la antrenorat, fiind pentru o perioadă cooptat în staff-ul de conducere al secției de handbal a Stelei.
Care sunt regretele lui Ștefan Birtalan
Chiar și un sportiv de talia lui Birtalan, care a câștigat cam ce a vrut de-a lungul carierei, a rămas cu unele regrete. Cel mai mare este acela de a nu fi reușit câștigarea titlului olimpic, în 1976, la Montreal.
Este de altfel singurul care lipsește din bogata panoplie a handbalului românesc, iar având în vedere condițiile decăderii handbalului nostru, e greu de crezut că va mai putea fi cucerit vreodată.
ând se întâlnește în București săptămânal cu foștii lui colegi campioni mondiali, atunci când deapănă amintiri din carierele lor strălucitoare, momentul Montreal este la loc de frunte. Fostul „tunar” este de părere că eșecul din acea finală a fost cauzat de începutul slab.
Altfel, este de părere nu doar că ar fi câștigat acel meci, ci ar fi făcut-o la 10 goluri diferență.
Evident că nu are cum să nu îl doară sufletul că naționala masculină nu mai reușește să se califice la vreo competiție de anvergură, dar se consolează cu faptul că România contează măcar la fete la cel mai înalt nivel.
A înființat o școală de handbal
În 2016 a deschis în București o școală de handbal care îi poartă numele (contacte 0722 641 757, e-mail: hcstefan.birtalan@yahoo.com). A vrut astfel să demonstreze că se poate și că trebuie început de undeva cu un asemenea proiect dedicat sportului prin care cândva națiunea noastră excela.
Are copii între 5 și 10 ani. Din păcate cel mai greu este să-i convingă pe părinți să-și lase copiii să practice sport. Pentru binele handbalului românesc, sperăm să devină cât mai convingător.
CV
Prenume: Ștefan
Nume: Birtalan
Născut: 25.09,1948 (Zalău,SJ)
Înălțime și greutate, în perioada de activitate: 1,94 m și 96 kg
Palmares ca jucător
• Campion mondial (de două ori): 1970 și 1974
• Vice-campion olimpic (o dată): Montreal 1976
• Bronz Olimpic (de două ori): München 1972, Moscova 1980
• Câștigător al Cupei Campionilor Europeni (o dată, cu Steaua): 1977
• Campion al României (de 12 ori, cu Steaua): 1971, 1972, 1973, 1974, 1975, 1976, 1977, 1979, 1980, 1981, 1984, 1985
• Câștigător al Cupei României (de 2 ori, cu Steaua): 1981, 1985
• Campion mondial universitar (de 2 ori): 1973, 1975
• Golgeter al Campionatului Mondial (o dată): 1974 (43 de goluri)
• Golgeter al Jocurilor Olimpice (o dată): 1976 (34 de goluri)
• Cel mai bun handbalist al lumii (de 3 ori): 1974, 1976 și 1977
• Cel mai bun sportiv român al anului (de 3 ori): 1974, 1976, 1977
• Maestru emerit al sportului din 1974
• Inclus în topul celor mai buni handbaliști din toate timpurile pe locul VII.
• 993 de goluri a marcat pentru echipa României, fiind pe locul 3 în ierarhia all-time a eficacității, după Vasile Stîngă (1414) și Robert Licu (1054)
• A jucat 231 de meciuri pentru echipa națională
Palmares ca antrenor
• Campion al României (de 6 ori, cu Steaua) : 1987, 1988, 1989, 1990, 2000, 2001
• Cupa României (de 3 ori, cu Steaua) : 1990, 2000, 2001
Articol semnat de Răzvan Toma în revista 100% Sport din luna noiembrie 2019
