Remarcabil om de litere, Mircea M. Ionescu a jonglat cu patimă și talent printre dragile sale amante, așa cum îi place să-și numească cele două mari pasiuni, fotbalul și teatrul.
Le-a îndrăgit, prețuit și slujit cu toată ființa sa, ceea ce a însemnat un răsfăț pentru cititorii din preajma acestor fenomene.
Mircea M. Ionescu, jurnalistul sportiv credincios celor două amante: fotbalul și teatrul
Totodată a avut parte de o viață zbuciumată, cu multe încercări, demnă de un scenariu de film, multe dintre aceste trăiri găsindu-și loc fie în cărțile, fie în piesele pe care le-a lansat.
Prin ce parte a Bucureștilor ai copilărit?
Acolo pe unde pietrele cântau „Rapid, Rapid, cadână zvăpăiată”. La intersecția Căii Griviței cu Bulevardul 1 Mai, lângă Podul Constanța. Acolo, la „Tremurici”, în triunghiul dintre liniile ferate, lângă un mic tunel părăsit din război, cei din Grivița și cei din Giulești încingeau niște meciuri de fotbal care mai mereu se încheiau cu bătăi. Acolo am făcut prima oară pe arbitrul. Strada mea, Dornei, era una de CFR-iști. Tata însă era ceasornicar, iar mama casnică.
Când a început să te intereseze sportul?
De foarte mic. Chiar dacă marele Iuliu Barátky, la un trial la stadionul Giulești, mi-a zis că aș avea viteză, mi-am dat seama repede că eram un surplus pentru fotbal. Așa că am trecut pe rugby.
Așadar ești rapidist.
Făcut de cartier. Păi de Crăciun, când veneau colindătorii „cu Steaua”, tata îi primea numai cu condiția să cânte „Rapid sus răsare”. El m-a dus prima oară la un meci al Rapidului, pe când aveam opt ani fără două luni. Într-o duminică m-am dus cu ambii părinți, de la ora 11, la Teatrul Giulești. După ce s-a terminat spectacolul, am traversat la o terasă.
Pe-atunci, în 1953, nu erau blocuri. Am servit prânzul, mama a luat tramvaiul spre casă, iar eu cu tata am urcat la tribuna a II-a a stadionului Giulești. Era meciul Locomotiva, cum se numea atunci Rapidul, cu Dinamo Orașul Stalin.
Apoi, aproape un an m-au tot adus părinții acolo, din două în două săptămâni, cultivându-mi astfel cele două mari pasiuni, teatrul și fotbalul. Mai apoi crescusem și veneam singur.
Spune-mi ceva despre cariera de rugbyst. Nu prea aveai fizic.
Aveam 16 ani, eram la Grivița Roșie, fiind coleg printre alții cu Victor Marinescu, Petrică Veluda, Ipsilante, viitori mari rugbyști cu care eram la același liceu. Jucam uvertură, fentam bine și aveam viteză. Luasem locul 2 la juniori II, pe Capitală, la viteză, 60 m.
Deci făcusem și atletism. Dar să revin la rugby. Fusesem la un moment dat selecționat pentru naționala de juniori.
Fractură de clavicula într-un stâlp de fier de pe margine
La un meci cu Dinamo II, din Divizia B, m-a remarcat cineva de la Știința Petroșani, care după meci, mi-a propus să mă transfer la Știința, asigurându-mă că voi intra la facultate fără să dau examen. Doamne, mă și vedeam inginer-miner. A urmat un meci de antrenament noi cu echipa mare. La o fază de atac, am trecut de un adversar, nu i-am uitat numele, Sebe. M-a urmărit, m-a prins cu palma de vârful bocancului, eu aflându-mă în plină alergare.
M-am prăbușit, căzând cu clavicula într-un stâlp de fier de pe margine, fracturându-mi-o. Nu le-am spus părinților, pentru că nu erau de-acord să practic asemenea sporturi dure. Dar mai mult decât fractura mă durea că se dusese Petroșaniul.
Peste ani mi-am dat seama că a fost mâna Lui Dumnezeu, pentru că aș fi devenit inginer de mine și nu aș mai fi fost nici ziarist, nici scriitor, nici dramaturg. Parcă mi-ar fi spus: „Puștiule, n-ai ce căuta tu la Petroșani. Pentru tine am altceva”. De aceea mereu mă rog pentru sănătatea acelui Sebe.
Ce alte sporturi ai practicat în mod organizat?
Spuneai de fizic. N-o să mă crezi, dar am făcut și box, la Rapid, avându-l antrenor pe Luca Romano. Doar trei meciuri. Complexul din mine de a fi prea slab mă împingea spre asemenea sporturi de forță.
În sala clubului CFR, bătusem doi, iar al 3-lea adversar, într-un minut și jumătate m-a făcut țăndări. Respectivul era Constantin Crudu, de la Semănătoarea, devenit ulterior campion național și balcanic. Am jucat și handbal, tot la Rapid. Și acolo am primit o minge în față de la Valentin Samungi, de am zis că îmi sare maxilarul.
Cum te-ai îndreptat spre jurnalism?
Am absolvit filosofia. Mi s-a propus să fiu asistentul academicianului Tudor Bugnariu, ginerele lui Lucian Blaga, la materialism istoric. Nu am vrut. Marele om de cultură, Dan Grigorescu, mi-a propus să fiu cercetător științific la istoria artei și literaturii universale. Remarcase că îmi plăcea teatrul și m-a pus să fac o cronică teatrală.
Văzând-o, mi-a spus: „tu ai vână de scriitor”. Am reținut remarca, dar l-am refuzat, pentru că voiam să devin ziarist. Atunci, la Filosofie, din anul 3 era un curs special. Începusem din anul 2 să bat la ușile redacțiilor. Era greu.
De pildă, la Scânteia Tineretului era un tip, Vasile Ranga, care m-a descurajat, chiar m-a repezit: „Ce vrei tu să scrii? Du-te măi și fă-ți facultatea”. Îi prezentasem niște ciorne, cam ce gândeam eu despre un material.
Probabil că se complexase, pentru că era un redus. În cele din urmă am fost primit la „Munca”, un cotidian sindical. Acolo, văzând că îmi mergea condeiul, m-au trimis să scriu de toate, chiar prin mine, prin pușcării, dar mi-a prins bine, mai ales pentru experiența de scriitor.
Dar spre presa sportivă?
Tot la „Munca”, când mă aflam în anul 3 de facultate, am publicat prima cronică sportivă, un meci de box pe echipe, din Sala Floreasca. Nu după mult timp am scris și la revista „Fotbal”, unde prima cronică semnată a fost la un meci de Divizia C, din 1967, Dunărea Giurgiu – IMUM Medgidia, scor 1-0, gol Gore Cristache în min.62.
A debutat cu cronică de meci de Divizia A în 1969
N-am dormit toată noaptea de emoție. Ulterior aveam să pătrund la „Sportul”. La 15.06.1969, am mers la Cluj, la meciul din ultima etapă, „U” – UTA, de la „Sportul” venind „Gheghe” Nicolaescu. UTA era în luptă la titlu cu Dinamo. Din acest motiv, eram urmăriți de Securitate, care credea că vrem noi, ziariștii, să aranjăm jocul. A fost la final 0-0 și UTA a câștigat titlul.
Atunci, nea „Gheghe” m-a întrebat dacă nu aș fi interesat să scriu la „Sportul”. La scurt timp m-am întâlnit cu Marius Popescu, redactor-șef adjunct la „Sportul”, care m-a dus la redactorul-șef Aurel Neagu. Acesta m-a întrebat ce studii am, m-a pus să scriu o cronică, a fost mulțumit și așa am fost angajat la unicul cotidian de sport din țară, din acea vreme. Era 1971.
Când ți-ai dat seama, pe propria piele, că presa are influență?
Eram cu regretatul Ion Cupen la un restaurant. Și cum stăteam noi de vorbă, vine la „Johnny” un tip solid cu un pahar în mână, adresându-i-se agresiv: „ce te uiți bă așa urât la mine?”. Și nici una-nici două, îi aruncă peste față băutura din pahar. Am aflat că respectivul era boxerul Horst Stumpf și că fugise din cantonamentul echipei naționale ca să bea.
M-a indignat gestul respectiv, am plecat repede la Casa Scânteii, le-am relatat celor de la „Munca” ce se întâmplase. Li s-a părut subiect bun pentru a-i face loc și l-am scris. A doua zi, Stumpf a fost exclus din lotul național.
Cum ai ajuns să comentezi la TV?
Trimis de ziar la Brașov pentru un meci, Steagul Roșu – Steaua, 0-2, am mers în tren cu Cristian Țopescu care urma să-l comenteze pentru TVR. Din vorbă în vorbă, m-a întrebat dacă n-aș vrea să spun și eu două vorbe. Am fost de-acord. Era decembrie, frig, amândoi pe pista de atletism. I s-a părut OK cele spuse de mine, așa că atunci când ne-am mai întâlnit, mi-a propus să comentez meciuri. Astfel, la 01.04.1972, am fost programat să transmit SC Bacău – Petrolul.
Am avut emoții mari. Îmi făcusem vreo trei începuturi de comentarii. N-am știut ce zic la început, eram răvășit complet, dar norocul meu a fost că se mai transmitea un meci de handbal din Cupa Campionilor, așa că eu am intrat abia din minutul 7, când deja îmi revenisem. Un ziarist important al vremii, Cristian Mantu, a scris despre acel comentariu, printre altele: „O voce inconfundabilă, o rază de speranță în comentariul sportiv”.
Dacă apăreai pe micul ecran toate ușile ți se deschideau, recunoaște Mircea M. Ionescu
Și la radio?
Prin intermediul regretatului Nicolae Soare. Apoi, am propus eu „Avancronica obiectivă”. Dar știi cât timp îmi lua s-o fac? Ca să dau un exemplu, pentru un meci Sportul Studențesc – Olimpia Satu Mare, m-am dus la mai multe biblioteci, pentru că nu găseam un rezultat.
Erai plătit pentru aceste intervenții tv sau radio?
Nu. Dar dacă apăreai pe micul ecran, toate ușile ți se deschideau. Dar hai să îți povestesc o chestie haioasă legată de aceste transmisii. M-am dus odată la Timișoara, pentru un meci, „Poli” – Farul. Fusese suspendat din nou Țopescu. Dinamo a fost eliminată de Atlético Madrid și cu ocazia acelor meciuri spusese ceva care deranjase sus.
Mă chemase Lavric, șeful Departamentului Sport, și m-a rugat să comentez numai fazele de joc, minutul, scorul, nimic altceva, că „sunt cu ochii pe noi”. Mie îmi plăcea să mai bag o metaforă, să mai înfloresc un pic cuvintele.
Refuzasem masa de prânz oferită e cei de la „Poli”, ca să mă duc în camera de hotel să revăd notițele pentru comentariul ce urma. În asemenea momente obișnuiam să comentez cu voce tare, tocmai ca să mă reglez cât mai bine pentru ceea ce urma.
„Bună ziua stimați telespectatori. Ne aflăm la Timișoara, unde va avea loc un meci de mijlocul clasmentului. Cele două echipe au următoarele componențe…”. Și în timp ce vorbeam eu așa, aud niște bătăi în ușă. Eram în maieu, chiloți. Mă duc să deschid. În față, un tip care mă întreabă: „Nu vă supărați. Televizorul dumneavoastră merge? Că am auzit că a început meciul”. Sau tot așa, la acel meci de la Zagreb, când am bătut Iugoslavia cu 2-0, pe 08.05.1977, în preliminariile CM.
Eram cu nea Mache (n.n., Eftimie Ionescu) în cameră, el scria pentru „Sportul”, eu transmiteam pentru TVR, căci toți ceilalți comentatori erau suspendați! Pregătisem trei finaluri: ne bat de ne sună apa în cap, ne bat sau ne bat greu. Era ora 2-3 noaptea, și ieșisem în culoarul din fața camerei și tot așa comentam cu voce tare, dar în așa fel încât să nu-l trezesc pe nea Mache, chiar dacă sforăia de bubiau geamurile. Când eram mai concentrat pe treaba mea, îl aud: „Mircică-Mircică, foarte bine!”. Se trezise brusc, crezând că e la stadion.
Despre cenzura anilor 80, cum se scriau cronicile. Pățanie cu Radu Urziceanu
Și arbitru cum te-ai hotărât să te faci?
Eu cu prietenul meu Ion Cupen nu aveam mamă, nu aveam tată în ceea ce însemna corectitudinea unui meci. De pildă, la un meci comentat de mine Universitatea Craiova – Dinamo 2-1, am spus că la golul dinamovist a fost fault la portarul Lung, Alexandru Nicolae intrând cu genunchii în el.
A doua zi, la 8 când plecam de-acasă, au venit la mine la ușă trei tovarăși generali de Securitate. M-au luat cu o mașină și m-au dus la TVR. Acolo urmau să mă judece, după care să mă dea afară și să nu mai comentez vreodată. Norocul meu că amintitul domn Lavric avea un frate mare mahăr în MapN.
Fiind și el de față, a vrut să apere adevărul și s-a luat în gură cu ei, luându-mi mie partea. „Tovarăși generali, afară e zi și vreți să-mi spuneți că e noapte?” – le zicea el.
„Dar tovarășul Ionescu s-a luat și altădată de noi. Așa că trebuie să-l dați afară” – îi spuneau ei, înveninați. „Nu tovarăși, nu numai că nu o să-l dau afară, dar o să-l premiez, pentru că a relatat corect”. Ăia făceau spume.
Chiar așa de abuzivi erau, pentru o nenorocită de părere la un meci de fotbal, să vină să te ridice de-acasă?
Au venit și în Tipografie direct ca să schimbe o cronică a lui Radu Urziceanu la un meci al Victoriei, așa că ce te mai miri? Bătuse la Târgoviște cu arbitrul, într-un meci de Cupă. Le șoptise cineva din redacție despre ce scrisese nea Radu, așa că au venit direct la Palatul Universul.
Revenind la dumneata arbitru…
Așa, și îmi zice Cupen: „Băi Mircică, eu sunt gras, dar dacă aș fi subțirel ca tine, m-aș face arbitru, să arăt că se poate face treaba asta și corect”. Mi-a intrat chestia asta în cap și am făcut școala de arbitrii.
Ai avut ceva evenimente?
Oho. Mai strigau unii din tribună: „Băi nea Mircea, fluieri cu briciul. La virgulă ne tai”.
Sau la un meci pe Danubiana, eram la tușă, Dan Petrescu la centru. Striga unul la mine: „Băi mustață, nu mai ridica steagul ăla, că am aici un pietroi de-l zvârl pe tine”. Am tras cu coada ochiului și chiar avea. Sau într-o zi de Paște, mi-au dat meci de „B”, la centru, Viitorul Vaslui – Oltul Sfântu Gheorghe. Ca să fie sigure că nu retrogradează,
Citiți ultima apariție a revistei 100% Sport – Mai 2021
Viitorul avea nevoie de victorie, iar Oltul de egal. Omul de la Viitorul, m-a contactat cu două săptămâni înainte de meci, chiar dacă nu se făcuseră încă delegările! Tușieri erau Teodor Ionescu și Marin Lăzărescu. Cel din urmă venise cu o zi înainte. Dimineață, mă sună omul de la Vaslui să-mi spună că tovarășul prim-secretar mă invitase să luăm micul dejun împreună.
Mircea M. Ionescu, felicitat de Francisc Kollosi
I-am spus că sunt onorat, dar nu mănânc înainte de joc. Începe meciul. Marin Lăzărescu ridica steagul numai pentru gazde. Am trecut de câteva ori peste semnalizăriile lui și mi-am pus publicul în cap. La pauză i-am spus că îl trimit la gară și îi fac raport dacă va continua așa. L-am determinat astfel să aibă o prestație corectă la reluare. În acest timp, intră în cameră omul de la Viitorul, cu o geantă jerpelită.
O deschide, înăutru era plină cu bancnote „albastre” cu Bălcescu. Se așezase în genunchi în fața mea și mi-a spus: „Nea Mircică, nu mă nenoroci, trebuie să câștigăm azi. Ai aici o Dacie”.
L-am dat afară și am ieșit, luândă-mă de milițienii din preajmă, reproșându-le că i-au dat drumul în camera noastră. Tremuram de nervi. În fine, s-a terminat meciul, 0-0. În tribune se afla și Vasile Ianul care venise la frate-său, care era șeful CJ Sport Vaslui.
Lumea era inflamată, începuse să mă înjure, să îmi reproșeze că i-am nenorocit. La care Vasile a intervenit cu curaj și le-a spus că s-au nenorocit singuri, că eu am fost corect și m-a scos de-acolo.
A doua zi m-am dus direct la Francisc Kollosi, șeful CCA, și i-am povestit tot ce se întâmplase. După ce m-a felicitat pentru deciziile luate, mi-a spus: „Ai avut noroc. Nu știu dacă a doua oară o să-l mai ai, căci poți intra într-un necaz, de nu te mai scoate nimeni”. Cum să mai poți arbitra în asemenea condiții? Așa că nu mi-a mai trebuit.
Spune-mi acum despre a doua dumitale dragoste, teatrul.
Am avut șansa să-l cunosc pe Victor Tudor Popa, celebrul comentator al meciurilor de la Cluj, care a fost director de teatru la Cluj, la Turda și la Arad. De obicei, după meciuri, mergeam împreună cu Titus Lucaciu, cu Remus Cîmpeanu și serveam masa la Casa Universitară. Din una în alta, mă întreabă Popa dacă nu m-ar interesa să văd o premieră cu o piesă de-a lui Baranga. „Care” – îl întreb eu. „Opinia publică, Sfântul Mitică Blajinul?”.
„Măi, dar tu chiar le știi”. Nu-i venea a crede, chiar dacă i-am spus că aveam patimă pentru teatru și fusesem la o mulțime de piese. M-a întrebat dacă mă gândisem să scriu. I-am spus că da, dar că n-am curaj. Atunci mi-a spus „Îți dau eu curaj. Ai trei luni la dispoziție să scrii una.” Când ne-am revăzut, i-am adus vreo 70 de pagini.
„Băi MMI-ule, eu ți-am cerut o piesă și tu mi-ai adus un roman?” – mi-a zis el. Prima mea piesă a fost „Centrul înaintaș s-a născut la miezul nopții” care a avut premiera la Teatrul din Arad.
De ce ai reliefat această inițială M în semnătura dumitale?
De dragul lui tata, pe care îl chema tot Mircea, dar și pentru că mai era un Mircea Ionescu la Agerpres.
Ce te-a determinat să pleci, fiind bine poziționat în societate?
Scrisesem o piesă, „Jurnalul unei femei cuminți”. Premiera fusese la Bacău și avusese 240 de reprezentații în toată țara. Urma să fie jucată și la Teatrul Național din București.
În dimineața premergătoare, am primit un telefon la redacție, iar de la capătul celălalt al firului un securist m-a mitraliat cu o mulțime de înjurături și amenințări, inclusiv că n-o să-mi mai văd copilul. Văzuseră doar titlul și îmi reproșau: „Ce vrei să spui măi nenorocitule, că tovarășa nu este o femeie cuminte?”.
Conștientizezi cum m-am simțit după acel telefon, dându-mi seama că sunt la index și că nu mai am vreo șansă sub regimul comunist.
Pe de altă parte, o mătușă a nevesti-mii, care locuia în SUA, venise în țară și îmi spusese că dacă o să-l las pe băiatul meu să crească în această „pușcărie”, ar fi ca și când l-aș condamna. Așa că mi se inoculase cu vreo doi ani înainte ideea de a pleca. Încercasem prima oară când am fost la Florența, cu Universitatea Craiova la Fiorentina. N-am putut atunci.
Cum a reușit să emigreze din România
Până să ajungi în SUA, ai fost ăntr-un lagăr de imigranți în Italia.
A fost groaznic. M-au schimbat teribil acele 5 săptămâni și jumătate de la Latina. Fotbalului îi datorez că am scăpat cu viață de-acolo.
„Cârtițele” Securității m-ar fi mutilat. Erau doi borfași, Iani și Nelu, n-aveau nimic sfânt, furau rulota cu oameni înăuntru. Unul trebuia să-mi bage șurubelinița la cap, altul să-mi taie tendonul, ca să mă sperie. Când au aflat că eu sunt MMI, au întors foaia, ambii fiind mari microbiști, unul fan „Poli” Timișoara, celălalt fan UTA.
Îmi furaseră mașina, Dacia 1300, pe care o aveam când am rămas. Aflasem că ei o făcuseră, dar nu le-am spus, ducându-mă să-i rog să mă ajute să o găsesc. Atunci au aflat cine sunt, mi-au recunoscut că ei au făcut-o, devenind ulterior apărătorii mei. Mi-au adus-o înapoi, ba m-au ajutat să o vând la un preț bun înainte să plec în SUA. M-au dus în fața unei biserici ca să își ceară scuze.
Tipul de la recepție, era un peruan, Pedro, care făcuse facultatea la Timișoara. Era omul Securității și el îi azmuțise pe mine. Acum, după ce se împrieteniseră cu mine, voiau să-i facă felul. Cu greu am reușit să-i determin să renunțe.
La New York ai avut ca taximetrist o mulțime de aventuri, pe care le-ai adunat într-o carte. Zi-mi câteva dintre ele.
Aș fi putut rămâne și în Italia. Din 50 de români, doar 12 am avut azilul italian. Dar mi-ar fi venit abia după cinci ani familia.
În SUA, datorită clauzei națiunii celei mai favorizate, venea după cel puțin 8 luni. La New York, inițial mi se propusese să caut prin biblioteci diverse bibliografii pentru un profesor care se ocupa de țările comuniste.
Numai că remunerația era foarte mică și nu mi-aș fi putut întreține familia. Așa că am luat-o pe taximetrie, după o școală de două săptămâni, urmată de teste. Am închiriat taxiul. Am tras tare la început.
Lucram cam 12 ore pe zi, fie între 4 după-amiaza și 4 dimineața, fie între 5 și 5. Într-o dimineață, terminsem tura și m-am dus să depun banii. Au intrat peste mine trei inși, acolo unde era automatul, m-au lovit, m-au lăsat inconștient și mi-au furat tot-tot, inele, verighete.
Mircea M. Ionescu a fost taximetrist la New York, nu numai jurnalist
Aveam doar 60$. Când mi-am revenit, m-am dus la primul polițist, spunându-i că fusesem agresat și furat de trei tineri negrii. M-a făcut rasist și a plecat, chiar dacă aveam sânge pe față, vânătăi, haine rupte.
Iar în altă zi, am luat un tânăr de origine poloneză. Băiat drăguțel, elegant și citit, pentru că atunci când mi-a văzut matricola cu numele, m-a întrebat dacă sunt rudă cu Eugen Ionescu. Numai că locul în care m-a pus să-l duc, era unul de unde își lua droguri.
La întoarcere, tipul era deja transformat. Am simțit ceva rece la ceafă. Era cuțitul lui. Mă vedeam ori mort, ori arestat, pentru că dacă ai avut în taxi un drogat pe care nu l-ai declarat, te judeca imediat și te închidea de la 6 luni la 2 ani. L-am înduplecat să lase cuțitul și să coboare, spunându-i că trecem printr-o zonă în care poliția face multe razii.
Cum ai făcut ziarul „Lumea noastră-Lumea sportului”?
L-am făcut ca să nu înnebunesc. M-a ajutat un microbist, Costică Mijaica, pe care îl cunoscusem la finala de la Sevilla. Era intendent la niște clădiri din New York. Am luat o mașină electronică, o mașină de titluri și un xerox.
Eu mă ocupam de tot. Cu tipografie cu tot ne-a costat vreo 2.300$. Tot eu făceam și distribuția. O duceam pe unde știam că erau români. Aveam 2.000 tiraj din care vreo 500 abonați. Cu timpul, am avut abonați și în Europa.
După vreo 4 luni mi-am scos banii. Până să devină cunoscută, am distribuit-o gratuit. Boom-ul a fost în timpul CM din 1994.
Ce te-a determinat să revii în România?
Limba română.
Te consideri un norocos?
Un om de care Dumnezeu a avut grijă. Uite, în urmă cu 11 ani, am aflat că am cancer la prostată. Vreo două zile am fost buimac.
După ce m-am mai limpezit, mi-am spus: „Ce mai vrei mă? Dumnezeu te-a ținut în viață, n-au tras nici negrii ăia în tine, nu te-a înjunghiat nici polonezul ăla, ai trecut cu bine și peste duritățile din Lagărul de la Latina. Nu va trage nici acum Dumnezeu în tine”. Și m-am liniștit.
Interviu realizat de Râzvan Toma în revista 100% Sport din octombrie 2019
