Am văzut majoritatea meciurilor pe care le-a disputat UTA în primul ei sezon de Liga 1, după 12 ani de exil în anonimat. Ceva mă leagă de tricoul alb-roșu, poate poveștile cu Petschowski, poate cele cu Feyenoord, poate plimbarea, agale, pe Corso, de la Teatru la legendara cofetărie Libelula, sau pe malul Mureșului, de care mi-e întotdeauna dor. Am neamuri care odihnesc în cimitirul de lângă arenă, am fost de multe ori pe vechiul stadion, cu turle de Highburry, am călcat piatra tribunelor nu doar când vedete erau Coraș, Domide și Brosovszky, ci și Cameniță, Hirmler sau Bâtea, adică la greu.
Fluier lung, ca de locomotivă
Meciului cu Gazul i-am văzut doar finalul. Reduta lui Gyuszy Bálint aștepta ultimele clipe și izbăvirea salvării. A intrat Melinte în locul lui Roger, un fel de stăvilar ridicat în numele matematicii și al punctelor. Și apoi fluierul de final, prelung, ca de locomotivă (trece trenul prin spatele tribunei a doua și s-ar fi putut confunda). UTA scapă de retrogradare, de baraj, scapă de tot și de toate, într-un an în care i-a fost extrem de greu. Pe de altă parte scapă și de posibila participare europeană la care matematica i-ar fi dat șanse să spere, pentru că dosarul de licențiere a fost externalizat unei firme care a uitat că trebuia să-l predea. Baronul Neuman, care venea la fabrică la șase dimineața cu bicicleta, n-ar fi acceptat acest diletantism.
De ce n-a fost verde iarba de acasă?
UTA a bătut la CFR, la Dinamo de două ori, a câștigat în multe alte părți, însă a pierdut o grămadă de puncte pe propriul teren. Dacă s-ar fi jucat pe sintetic, pe Motorul, sau în bejenie, cine știe pe unde, s-ar fi putut spune că aceasta e cauza, lipsa unei case primitoare. Dar casa e ospitalieră (încă n-am ajuns, însă promit s-o fac odată cu primirea spectatorilor), telegenică, numai jocul ”at home” nu e prea grozav. Salvarea matematică de acum, fără emoțiile ultimei runde, se datorează punctelor luate pe terenuri străine, chiar dacă a fost parafată, ca să fie paradoxul întreg, printr-un succes în propria sufragerie.
Gyuszi și ”double six”
Echipa Aradului a avut sorți de izbândă mai ales atunci când a pornit cu șansa a doua. Când a plecat de la ideea de a juca îngrijit, de a nu lăsa adversarul să se desfășoare. Mai mereu doi mijlocași centrali de profil defensiv și opt-nouă oameni în spatele liniei mingii. Disciplină tactică ireproșabilă, echipă lucrată, dar destul de sărăcuță pe faza ofensivă. Atacanții, fie că e vorba de Antal, de Hora, de Adi Petre, de Ciprian Rus sau de Buhăcianu, sunt mai mult de execuție decât de posesie. De aceea, Gyuszi Balint a aplicat acest ”double six”, adică sistemul cu doi șesari, mijlocași centrali care nu sunt foarte interesați de creație. În primăvară ei au fost Albu și lituanianul Vorobjovas, în toamnă mai mult Albu și Roșu, ca un zid viu în legendarele culori ale echipei.
Anul doi e cel mai greu
Așa se spunea cu decenii în urmă, pe vremea studenției noastre, cu totul alta decât cea de azi. Așa va fi și pentru UTA. Va fi foarte greu în primul rând pentru că revin spectatorii, care la Arad au cultură fotbalistică și vor să vadă victorii acasă. Însă pentru asta, UTA va trebui să găsească un playmaker, poate chiar doi, nu neapărat de talia lui Domide sau Coraș, dar măcar încă un fotbalist ca stângaciul Roger, care mie mi-a plăcut. ”Double six” e eficient, dar trebuie și un ”number ten”. Deocamdată, tricoul cu 10 e la Miculescu, un longilin despre care se spune c-ar semăna cu Milinković-Savić. Poate fi o soluție, după un an în care multe dintre goluri au fost marcate cu capul de Erico, în minutele de prelungire….
