CE-AR FI FOST DACĂ….DOAMNE FEREȘTE?
Scăpați de nenorocire, de tragedie, de dezastru, ne bucurăm ca niște copii. Facem pe suavii și pe emoționanții, citim titluri tușante, recităm lozinci corporatiste despre viața care e cel mai prețios capital. Mai important decât fotbalul, ca să-l contrazicem pe marele Bill Shankly.
Minutele de acțiune, zile de mulțumire
Soarta, rugile noastre, intervenția rapidă și eficentă, lumea normală daneză, sistemul medical impecabil de a Copenhaga, toate acestea au făcut ca bietul Eriksen să trăiască, iar noi să ne mutăm cu totul în zona semnelor de exclamare și a mulțumirilor. Au fost momente în care a trebuit acționat și s-a acționat. Apoi ceasuri, zile, în care trebuie mulțumit Cerului și iată că asta se și face acum. Dar, după ce ne liniștim, ne suntem datori nouă înșine cu niște îndrebări. Iar cei care conduc fotbalul ne sunt datori cu niște explicații, pe car probabil că nu ni le vor da niciodată.
Spre suta de meciuri
Printre mulțumiri și semne de exclamare, mai avem timp să ne gândim că ritmul fotbalului e insuportabil de sufocant? Că fotbaliștii de top ajung să dispute aproape o sută de meciuri pe an? În campionatele puternice sunt în jur de 40 de etape. Încă vreo 15 în Champions League, dacă te duci până în finală (n-am mai socotit preliminariile, am dat exemplul echipelor mari, care încep direct din grupe). Încă aproape 10 partide în Cupele diverselor țări. Ar mai fi diverse competiții, gen Supercupele naționale, Supercupa Europei, Campionat Mondial al cluburilor. Măcar alte 5 apariții. Am ajuns deja la 70. Acum intră în calcul echipele naționale, cu vreo 10 meciuri pe an. Dacă e și vreun turneu final, se fac 15. Nu sunt chiar 100, am exagerat puțin, dar 80-85 tot sunt.
Inima, săraca…
Ca să reziști acestui ritm infernal, pe lângă o excelentă pregătire fizică, mai trebuie să mai și iei una-alta. Nu deapărat doping, pentru că marile cluburi au specialiști în medicație, care au grijă să nu ajungă pe masa de lucru a WADA. Dar acele ”una-alta”, chiar dacă nu figurează pe lista substanțelor interzise, afectează inima. Altfel nu se explică de ce un tânăr de 29 de ani precum Christian, ultraverificat, ultracontrolat medical atît la club, cât și la echipa națională, care domiciliază și muncește în două citadele ale civilizației, în două centre ilustre ale medicinei contemporane, precum Milano și Copenhaga, ajunge să cadă ca bobocul în nas și să rămână inert. Din fericire, Eriksen nu s-a alăturat listei pe care figurează Foe, Puerta, Miklos Feher și alții, dar dacă lucrurile se petreceau în altă parte decât pe un stadion dotat cu toate cele, putea fi mai grav. Să ne gândim doar la Astori, găsit rece în camera de hotel. Sau la Pantani, deși el nu juca fotbal, ci mergea cu bicicleta.
Probabil că s-ar fi mers mai departe
Am ajuns și la acel ”Doamne ferește, dacă…”. Așa cum arată lumea de astăzi, chiar dacă Eriksen ar fi părăsit această lume, competiția ar fi mers mai departe. Niște momente de reculegere, probabil că s-ar fi botezat stadionul cu numele lui, niște întrebări puse Divinității și gata. Poate câteva zile de pauză (nu și de reflecție) și iarăși la drum. În numele cărui scop, e greu de spus. De fapt nu e greu, ci limpede. Singurul scop e banul, iar marii dregători ai fotbalului european și mondial încă nu-și dau seama că acele costume ale lor închise la culoare, pe care ei le socotesc vestimentații de protocol, de fapt sunt haine de ciocli.
În curând, pe lângă ambulanță, stadioanele vor fi obligate să aibă în dotare și dricuri!
