Virgil Ogășanu este o legendă vie a teatrului românesc căruia îi slujește de aproape șase decenii.
Este inutil să mai pomenim de anvergura atinsă de acest artist desăvârșit, care respectându-și întotdeauna meseria, și-a respectat astfel și numerosul său public.
Interviu realizat de Răzvan Toma în revista 100% Sport în ediția din luna ianuarie 2020.
Poate mai puțin cunoscut este faptul, că „Ogă”, cum îi spun apropiații, este un mare iubitor, chiar consumator de sport. Mărturie stă și acest interviu.
Virgil Ogășanu și legătura cu sportul. „Am ținut cu Craiova, dar nu cu Craiova Maxima! Ci cu echipa aceea care a atacat primul titlu în anii 70″
Unde ați copilărit?
La Turnu Severin, pe malul Dunării. Oraș liniștit, de aceea i se mai spunea și „Orașul pensionarilor”. După ce s-a construit hidrocentrala de la Porțile de Fier, lucrurile s-au schimbat. Mai am o soră, mai mică, de multă vreme plecată în SUA.
Fiind la Dunăre, bănuiesc că înotul…
Nu chiar. Asta deoarece am prins perioada în care Stalin îl considera pe liderul iugoslav Josip Broz Tito drept „călău”, iar Dunărea era considerată frontieră. Așa că nu numai că nu te puteai scălda, dar nici nu aveai voie să te apropii de mal.
Pe buletinele noastre chiar scria „locuitor al fâșiei de frontieră interzisă”. Abia după ce s-au mai liniștit lucrurile și Tito s-a împăcat cu URSS, ne-au făcut și nouă un ștrand acolo.
Erau soldați postați?
Nu îndrăzneai să te apropii, că te arestau imediat. Iar după ce s-a dat voie, de la șosea era un culoar împrejmuit cu sârmă ghimpată pe care puteai merge spre plajă.
Nu aveai voie să ai cu tine la mal nimic plutitor, saltea, colac, minge. Iar când stăteam pe plajă, mai treceau printre noi soldați însoțiți de câini lupi. Noi însă eram fericiți că ne puteam scălda. Prinsesem și anii regalității.
Mi-amintesc când stăteam în bănci și o profesoară ne-a spus să rupem primele două pagini din cărțile de școală, care aveau portretele Regelui Mihai și a Reginei Mamă.
După ce le-a strâns pe toate la cap de rând, le-a luat și le-a aruncat în soba care ardea. Am scos toți copiii un țipăt, pentru că a fost un șoc pentru noi. Așa ne-am trezit în Republica Populară Română.
Ați făcut vreun sport în mod organizat?
Baschet, în cadrul liceului. Mi-a plăcut foarte mult. Pe-atunci, dimensiunea mingii era ceva mai mare, iar eu aveam 1,81 m, și mă descurcam bine.
Acum am mai intrat la apă. Ne confruntam cu licee din zonă, de la Craiova, de la Târgu Jiu. Erau campionate. Îmi mai plăcea să alerg prin parc. O făceam des, mă destindea.
Alte sporturi nu prea aveam posibilitatea să fac pe vremea aceea, căci Severinul nu avea multe baze sportive.
Actorului îi place boxul foarte mult. A avut un văr arbitru de box
Ce sporturi vă place să urmăriți?
Mai ales tenisul, fotbalul și boxul. Am avut un văr primar, arbitru de box, care m-a luat la mai toate galele.
Dragoș Bădescu se numea, a fost unul dintre arbitrii buni ai acestui sport. Am început să mă duc de când aveam 6 ani. Așa mi s-a inoculat de mic simpatia pentru acest sport, cu tâlc denumit scrima cu mănuși. N-am scăpat niciun mare meci de la profesioniști transmis la TV. Și astăzi le urmăresc.
Vă plac și alte sporturi de contact?
Nu. Doar boxul.
La fotbal cu ce echipă țineți?
Cu Universitatea Craiova. Și nu de la Craiova Maxima, ci de la echipa aceea care a atacat primul titlu în anii 70, cu Oblemenco, Marcu, Țarălungă, Deselnicu și bineînțeles Balaci, care pe-atunci era foarte tânăr. Antrenor secund era un mehedințean de-al meu, Tică Oțet.
Erați un obișnuit al stadioanelor?
Da, căci înainte era o plăcere să mergi la stadion. Să savurezi acele cuplaje. Astăzi, poți să și mori, să nu te mai întorci acasă de la meci, sau dacă până la urmă scapi, vai de urechile tale ce le este dat să audă. De-aia nu m-am mai dus de multă vreme.
Aveați dispute cu colegii pe motive de rivalități fotbalistice?
Chiar deasupra cabinei mele, la „Bulandra”, era cea a lui „Moțu” Pittiș, plină de fanioane pe pereți. Se știe, era mare rapidist.
Prin exuberanța lui ne făcuse pe mulți de-aici să simpatizăm Rapidul. Și erau într-adevăr mari dispute pe motive de simpatii fotbalistice. De multe ori veneau la noi la teatru fotbaliști și ce discuții mai încingeam. Îi mai și ajutam să dea spectacole.
Rodica Tapalagă, printre cei mai mari microbiști
Urmăreați presa, rezultatele, comentariile?
Tot timpul. Și acum o fac. Dar nu o să vă vină să credeți cine ne bătea pe toți bărbații la informații sportive. Regretata Rodica Tapalagă. Cunoștea pe dinafară informațiile din fotbal, de la toate echipele din Divizia A. De la A la Z.
Era o enciclopedie. Când ne mai contraziceam între noi cu vreun rezultat, vreun marcator etc, imediat venea ea și lămurea situația.
Pur și simplu ne umilea cu câte știa.
Uimitor, mai ales că era femeie. Ce fel de fotbal vă place? Ce jucători?
Agreez jocul la care se vede o gândire în spatele lui. E ca la șah, să anticipezi ce face adversarul, ca apoi să-l surprinzi. Îmi place când merg pasele, când fotbaliștii se țin bine pe picioare și nu cad la primul contact, când o tactică bine pusă la punct reușește să desfacă și cele mai ermetice apărări. Pelé mi-a plăcut cel mai mult.
Iar dintre români?
În afară de jucătorii de la Craiova, au mai fost Ozon, Dobrin, dar și Lucescu, o extremă foarte bună. I-aș mai aminti și pe Florică Voinea, și pe frații Nunweiller.
Că tot suntem la fotbal, ce părere aveți de comportarea naționalei în aceste preliminariile Euro 2020?
Mă așteptam la un asemenea deznodământ. Felul în care se desfășoară lucrurile în fotbalul românesc, în ultimul timp, mă refer aici la pregătire, modul de abordare, competitivitate, selecție, profesionalism, m-au făcut să nu fiu prea optimist. O spun cu părere de rău. Știu că există și fotbaliști sau antrenori care își fac bine treaba, dar atmosfera generală este una de delăsare și hazard.
Se citește pe fețele multor jucători, înaintea meciurilor, dezinteres și lipsa aceea de emoție constructivă. Cum ar fi să ne prezentăm noi, cei de la teatru, pe scena de la Royal Shakespeare Company cu o piesă jucată în dorul lelii. Mie unul mi-ar crăpa obrazul de rușine. Să sperăm, că speranța moare ultima, că lucrurile se vor redresa.
Cu Țiriac și Năstase am fost prieten. La Țiriac am fost chiar acasă, susține Virgil Ogășanu
Ați fost martor ocular la vreun mare eveniment sportiv?
Am fost prezent la finala Cupei Davis din 1972. Am și fotografie de-acolo. Vai ce am mai suferit, ce m-am mai enervat! Cu Țiriac și Năstase am fost prieten. La Țiriac am fost chiar acasă, când avea acea vilă de lângă Biserica Cașin. Ce petreceri se făceau acolo! Adusese din străinătate aparatură electronică cuadrofonică. Avea lucruri revoluționare pentru România de-atunci. Cel mai mult mi-a plăcut biroul lui care era din mahon, iar pe el avea doar o pereche de teniși.
Credeți că se face prea puțin pentru sport la nivel de societate?
Da. Uitați ce s-a întâmplat cu gimnastica. Era mândria noastră. Nu s-a făcut nimic pentru a fi conservate măcar sporturile unde mai întotdeauna performam. Totul a fost lăsat de izbeliște, exact ca un câmp pe care cresc ciulinii.
Nu vreau să fac apologia anilor de dinainte. Dar pe-atunci exista o grijă pentru sport, chiar o educație a sportului.
Cumpără Revista 100% Sport Romănia – Ediția Iunie 2021!
Am avut mulți ani o casă pe malul lacului Snagov unde vedeam zilnic cum se antrenau cei de la sporturile nautice de la Dinamo. Cum trăgeau la rame, la ce muncă epuizantă erau supuși. Aflasem chiar și ce mâncau.
Mai încoace însă, au început să-i gonească proprietarii vilelor din zonă! Nu se poate așa ceva. Iată cum ne carotăm singuri. Eu sufăr din cauza asta. Sportul ar trebui să fie o prioritate și cred că este de la sine înțeles de ce.
Când v-ați gândit să o luați pe calea artistică?
Din liceu. Profesorul de limba română ne-a zis să formăm o echipă de teatru. Am început cu piesa „Mielul turbat”, de Aurel Baranga, ieșind foarte bine, așa că au urmat și altele. Iar cei din jur mă tot sfătuiau să dau la IATC.
La mine în oraș nu aveam teatru. Mai veneau să dea reprezentații, rar, cei din Craiova și Reșița sau estrada. Dar era un teatru de amatori cu niște profesori care își făceau cu seriozitate treaba. M-am dus și eu, fiind acceptat în trupa lor. Și așa mi s-a strecurat „microbul” care a început să se dezvolte.
Părinții ce au spus?
Mama a fost de-acord. Tata a avut o anumită reținere, deoarece, dintr-o discuție purtată cu fratele lui, acesta îi spusese: „Vrei să-ți faci băiatul circar?”. Nu a zis nu, dar avea, așa, o mică frână.
A fost influențat de doamna Bulandra
Cum a fost la examenul de admitere la IATC?
La București mai fusesem o singură dată, când eram mic de tot. Altfel, n-avusesem ce căuta. Ar fi trebuit să dau cu un an înainte, dar mama a vrut să se ducă ea mai întâi acolo, ca să studieze terenul, dar a ajuns după data examenelor. Totuși a găsit o rudă mai îndepărtată, unde am putut sta în perioada examenelor.
Era un apartament de două camere, prin Floreasca, familia respectivă având atunci un sugar care mai mereu plângea. Găsisem să dorm sub o masă în sufragerie, iar poeziile le repetam sus, pe terasa blocului, ca să mă pot auzi. Ca să nu mă ia în armată în perioada de pauză, am făcut o școală sanitară la Turnu Severin.
Așa că am dat în vara anului 1960, când la IATC am fost cam 20 pe loc. Când auzisem că în comisie era un Beligan, un Birlic, o Aura Buzescu și alții de asemenea anvergură, mai să mă topesc. Cheiul Dâmboviței din zona Teatrului Bulandra, era negru de lume. Vă dați seama, erau 2.000 de candidați. Se întindea mulțimea până spre Operă.
Slavă Domnului că am intrat, iar întârzierea de un an avea să-mi priască, deoarece am avut parte de profesori foarte buni. Printre colegii de generație s-au numărat Valeria Seciu, Mariana Mihuț, Ion Caramitru, Costel Constantin, Remus Mărgineanu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Ilinca Tomoroveanu și mulți alții.
Ați avut modele care v-au influențat?
Da, doamna Bulandra. Deși am prins-o în activitate doar ca student, aflasem de la alți colegi că impusese în teatru ca directoare o rigurozitate a profesiei și disciplină. În această profesie e nevoie și de un pic de dictatură, de o mână puternică care să conducă. Ea era un animator, la fel ca Beligan, Ciulei, Sică Alexandrescu. În jurul acestora se formau echipele. Cum dispărea animatorul, se fărâmița echipa și se creea haos. Ați remarcat că am spus profesia nu meseria de actor. Se folosește des expresia „meseria de actor”, deloc adecvată în acest caz, pentru că o subapreciază.
Doar la „Bulandra” ați activat?
Inițial am fost la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, o adevărată pepinieră pentru întreg teatrul românesc. Am activat însă doar un an, cu toate că ar fi trebuit să stau trei, conform legii repartiției de-atunci. Dar fusesem în București, cu ocazia Decadei dramaturgiei originale, cu piesa Ecaterinei Oproiu, „Nu sunt Turnul Eiffel”, în regia lui Ion Cojar.
Reprezentațiile au fost la Teatrul Mic. Am luat premiul de interpretare masculină. În sală s-a aflat și maestrul Liviu Ciulei, care m-a remarcat și mi-a făcut invitația de a veni la „Bulandra”, unde în toamna acelui an se dădea concurs. Însă directorul din Piatra Neamț nu voia să mă lase să plec. „Te rog Virgile, nu pleca! Mai stai un an” – îmi tot spunea.
Îi explicam că pentru mine era o ocazie unică, că mă invitase însuși directorul Teatrului Bulandra și aș fi nebun să refuz. Într-o zi m-a chemat la el în birou și a scos din buzunarul de la piept un teanc de bancnote și mi l-a oferit: „Ai 5.000 de lei aici și te rog rămâi”. Pe-atunci, 5.000 de lei era o sumă imensă, când aveam salariul lunar 900 de lei. Cu toate acestea, l-am refuzat. Și ca să plec, a trebuit să-mi dau demisia. Așa am ajuns la „Bulandra”, unde activez din toamna lui 1965.
Ce ați preferat, comedia, tragedia, drama?
N-am avut o preferință anume. În general nu mi-a plăcut să cerșesc roluri, acceptându-le pe cele care mi s-au oferit. Pentru că dacă ceri și nu ți se dă, suferi. Norocul meu că oamenii au fost generoși cu mine, oferindu-mi roluri foarte bune. S-a întâmplat să și refuz, dacă simțeam că un rol nu era pe structura mea. Dar s-a întâmplat rar. Ca să dau un exemplu, nu mi s-a părut potrivit pentru mine „cetățeanul turmentat” din „Scrisoarea pierdută”, așa că l-am rugat pe Liviu Ciulei să mă înțeleagă.
Dar ați fost genul de actor care ați pus întrebări regizorului?
Niciodată n-am acceptat un rol fără să mă lămuresc deplin asupra lui.
Cum l-a enervat un taximestrist care lucra la Primărie
În filme ați apărut mai rar.
Asta din cauză că nu prea mi-a plăcut filmul. Să stau atâtea zile pe un câmp ca să trag un cadru, ba ploua, ba trebuia să dormi prin nu știu ce fel de rulote…
Ați avut parte de conflicte între generații?
Nu. Am evitat. Când am ajuns la „Bulandra” am avut o oarecare teamă că voi fi strivit de monștrii sacrii pe care îi avea. Dar, din contră, am fost ajutat, promovat, chiar luat în brațe la un moment dat. La fel am procedat și eu peste ani cu cei tineri.
Cum a fost perioada în care ați fost director al teatrului?
În mare, frumoasă. Am fost doar doi ani, deoarece, ca și acum, conducerile teatrelor se schimbă odată cu puterea politică. Acceptasem, deoarece cunoșteam „Bulandra” ca pe casa mea. De pildă, mă ofertaseră să le fiu director și cei de la „Nottara”, dar am refuzat, pentru că îmi era străin. Silviu Purcărete plecase din diverse motive și lăsase locul gol.
Atunci, Marin Sorescu, care era ministrul culturii, m-a sfătuit să preiau postul, fiind apoi propus de cineva de la direcția de cultură a Primăriei Generale.
Am realizat unele lucruri deosebite în acea perioadă. „Bulandra” fiind în Uniunea Teatrelor Europene, am organizat un festival extraordinar, cu participarea celor mai importante 15 teatre din Europa. Am adoptat un repertoriu bogat, aducând cei mai buni regizori etc. Sunt mulțumit de ceea ce am făcut, mi-a părut însă rău că s-a terminat prea repede. Au fost și momente mai neplăcute, când am făcut și fibrilație. S-au schimbat cei de la Primărie și am fost mătrășit. S-au purtat foarte urât cu mine.
Cumpără Revista 100% Sport Romănia – Ediția Iunie 2021!
A fost o ședință, în care m-au acuzat de tot felul de rele imaginare, unele de-a dreptul jignitoare. La 12 noaptea s-a terminat. Când am ieșit din Primărie, l-am văzut pe cel care fusese cel mai vehement împotriva mea că se dusese la Dacia lui, a intrat înăuntru, și-a pus pe cupolă caseta de plastic pe care scria „Taxi”, și a plecat. Fără cuvinte.
Din 1976 sunteți căsătorit cu actrița Valeria Ogășanu, fostă Marian. Care este secretul acestei căsnicii frumoase și durabile? Îi contraziceți pe cei care susțin că actorii mai degrabă divorțează.
Poate cei de la Hollywood (râde). Secretul, ca să-i spun așa, a fost tocmai acela că am avut aceeași profesie. Astfel, am avut același program, aceiași colegi, aceleași interese, am repetat, ne-am corectat și am jucat împreună. Probabil că dacă aș fi avut lângă mine un om de altă profesie care nu ar fi înțeles viața actorului, programul etc, ar fi fost mai greu.
E drept, când e să nu meargă, pot apărea neînțelegeri și dacă cei doi au aceeași profesie. Dar la noi nu a fost cazul. Chiar pe scena teatrului ne-am cunoscut, fiind parteneri, ea fiind mai pe la început, tocmai ce venise la Bulandra. La doi ani de la acel moment, am cerut-o în căsătorie.
Am înțeles că nunta ați făcut-o în condiții mai speciale.
Da. Luasem un apartament de trei camere pe Titulescu. Nu aveam prea mulți bani, mai tot am cumpărat în rate. Reușisem să-l zugrăvim cum ne plăcea nouă, chiar dacă era nou. Aveam televizor, aragaz, pat, dulap și atât. Altceva nimic.
Am făcut nunta acolo, invitând toți colegii și niște vecini din bloc care ne-au adus mese și scaune, fețe de masă, tacâmuri, pahare. Am fost peste 35 de inși. În toate acele neajunsuri ale noastre, am fost serviți de un chelner de la Athénée Palace!
Cunoscusem eu pe cineva acolo. Era un chelner din acela de tip vechi, cu stil, cu prosopul pe mână, ștergea paharele înainte de a servi. Iar ăstora ai mei le era sete și îl tot zoreau. Ne-am simțit foarte bine cu toții.
Unul dintre motivele pentru care alesesem acea locație a fost și faptul că pe-atunci nu te lăsa la restaurant mai mult de ora 22.00. Ori la noi am stat până dimineața.
S-a apucat de pescuit la senectute
Pe băiatul dumneavoastră, Mihai, ați încercat să-l îndrumați spre actorie?
El a vrut. Eu chiar nu doream să se apuce de așa ceva, gândindu-mă să se îndrepte spre ceva mai puțin stresant. Căci în meseria asta dacă nu ești în față, e greu. Dar dacă așa a vrut el, nu m-am putut opune.
A intrat la Teatrul Româno-American pe care cei de la Minister l-au lipit ulterior de Teatrul Național. Numai că, după ce n-a mai fost director Dinu Săraru, a căzut victima unei răzbunări, fiind îndepărtat de-acolo. Din acel moment a hotărât să o rupă complet cu teatrul și să treacă pe muzică. Și face lucruri bune pe acest tărâm.
În afară de sport ce hobby-uri mai aveți?
Pescuitul. Asta deoarece am avut colegi de teatru care împărtășau aceeași pasiune. Mircea Albulescu, Dan Damian, Marin Moraru, Mihai Pălădescu, Aurel Cioranu, ca să-i amintesc pe câțiva dintre cei cu care mergeam la pescuit în grup.
Nu găseam unelte de pescuit mai performante, în afară de Germina, care erau din fosta RDG, dar mai profitam când ajungeam în străinătate și ne utilam de-acolo. Mi-amintesc că o dată, trebuia să merg să pescuiesc la Brănești.
Aranjasem să merg împreună cu Marin Moraru și Dan Damian cu mașina lui Cioranu, urmând s-o luăm din loc la 4 dimineața. Însă seara, pe la ora 20, am fost sunat de la radio, unde am fost chemat a doua zi pentru a reface o piesă de teatru, deoarece avuseseră loc niște defecțiuni tehnice și nu se auzea cum trebuie.
Le-am zis băieților să se ducă fără mine, explicându-le ce se întâmplase, urmând să vin cu mașina mea după ce terminam. În dimineața următoare m-am dus la radio, am făcut ce trebuia, terminând treaba pe la 9. Așa că am luat mașina cu direcția Brănești, călcând accelerația.
A ieșit la pensie din 2010, de pe vremea mandatului lui Emil Boc
Pe la Voluntari, m-a prins radarul. M-a oprit un milițian și mi-a zis să merg la superiorul lui care era într-un „borcan” din acela, cum erau amplasate pe-atunci lângă intersecții.
Cumpără Revista 100% Sport Romănia – Ediția Iunie 2021!
Ajung acolo, înăuntru era un maior care tocmai îi scria ceva unuia dinaintea mea, care avusese ghinionul să fie prins. Și fără să se uite la mine, cu ochii în acele hârtii, m-a întrebat pe un ton dojenitor: „Unde vă grăbeați așa, tovarășe?”. Eu i-am răspuns cinstit , „la pescuit”. Când a auzit, brusc a ridicat ochii spre mine, exclamând: „La pescuit la ora 10?! Plecați imediat să mai apucați ceva”. Și mi-a dat actele înapoi, fără vreo amendă. A funcționat perfect solidaritatea de pescar.
De când ați ieșit la pensie?
Din 2010, de pe vremea lui Boc, când am fost obligați. Însă părerea mea este că actorii nu ar trebui să iasă la pensie. Doamna Bulandra a fost directoarea teatrului și la 90 de ani. În cele din urmă lucrurile mi s-au așezat.
Chiar și financiar am ieșit bine, căci pe lângă pensie mai pot colabora atunci când teatrul are nevoie de mine și pot lua astfel un ban în plus. Totodată mă pot retrage, când teatrele iau pauză, la casa mea de la Cornu, unde am liniște și confort.
