Românii s-au visat dintotdeauna măiaștri. Fabuloși, superlativi, geniali, strălucitori. Strălucirea Nadiei a contaminat fetițele anilor 70-80, care se visau toate zburând. Genialitatea lui Hagi i-a îndemnat pe copii să joace fotbal. Măiestria lui Ilie Năstase i-a trimis pe țânci la părinți să le cumpere rachete de tenis. Sau, dacă n-au bani, să le înjghebe unele din lemn, cu o bucată de placaj în locul cordajului.
Acum patru decenii, pe străzile noastre mult mai puțin circulate ca azi se desena cu cărămidă marcajul terenului de tenis, iar fileul era o ață întinsă între doi copaci sau chiar între două tomberoane. Jucând cu Borg, cu Connors, cu Pannatta, cu Villas, mai demult cu Stan Smith, cu Kodes sau cu John Newcombe, Ilie ne-a făcut să iubim tenisul și să încercăm să fim ca el. N-a reușit nimeni să-l imite, chiar dacă mulți și-au (ne-am) lăsat plete și încercam să ne rățoim, ca și el, la un arbitru imaginar.
El și principiile noastre
Astăzi Ilie Năstase face 75 de ani și de câteva luni ne tot cere o statuie. Una frumoasă, cu el tânăr, rebel, certăreț și genial, amplasată într-un loc public important, pe unde trece multă lume. Mulți dintre noi, trăitori sau nu ai vremurilor sale de glorie și de vrajă, ne încruntăm și scoatem la înaintare sacoșa cu principii. Le dezmototolim și le întindem pe masă, așa spălate și necălcate cum sunt. În virtutea lor, îi reproșăm lui Ilie că a avut prea multe neveste, că s-a rățoit la englezoaica aia, că uneori înjură, că s-a îmbătat și a făcut scandal când i-a luat Poliția permisul. Că e zurbagiu, destul de murdar pe la gură, că se ceartă cu toată lumea, că la 75 de ani își lasă bărbuță de adolescent, după ce și-a tuns pletele haiducești. Avem repere morale, ni le închipuim set de valori, facem pe virtuoșii. L-am dori comportându-se ca un heruvim și că, poate atunci, cine știe, am fi de acord să i se facă statuie.
Amănuntul de a fi viu
Singurul comentariu care s-ar putea face pe seama dorinței lui Ilie Năstase de a avea statuie e că el e încă viu. O problemă extrem de greu de soluționat, pentru că el va rămâne viu și la câteva sute de ani după ce-și va săvârși viața pământească. Unul ca el n-are cum să dispară, a lăsat o dâră mult prea adâncă, veritabil șanț. Așa stând lucrurile, amănuntul dacă lui Ilie i se face statuia cât e încă viu aproape că nu mai contează.
Statuia e mai veche
Până la urmă nici făurirea efectivă a statuii, din bronz, din marmură sau din ce-o fi, nu e altceva decât un detaliu. Statuia lui Ilie Năstase există deja de pe vremea meciurilor de cinci ore cu Stan Smith, câștigate sau pierdute. Atunci s-a turnat soclul, atunci s-a șlefuit marmura, atunci i s-au sculptat pletele, mâinile și ochii. De peste o jumătate de secol Ilie Năstase e o statuie care umblă printre noi și ne încântă, deranjându-i pe falșii virtuoși cu niște excese neînsemnate și încântându-ne pe ceilalți cu privilegiul de a fi putut fi contemporani cu el.
Ilie, bucură-te de cele trei sferturi de veac împlinite azi și fii sigur că în mintea celor care ți-am savurat talentul, tu ești deja demult statuie! Mereu ai fost!
