Între anii 70-80, Dan Niculescu a strălucit în baschetul românesc, devenind repede un jucător exponențial, un simbol al lui Dinamo. În acea perioadă, prestațiile sale umpleau săli și ridicau fanii în picioare, care adesea îi scandau numele.
A știut să-și folosească talentul cu care a fost înzestrat, dar l-a și dublat cu multă muncă. Educat, modest, având o fire pașnică, a reprezentat un model de fair-play, fiind respectat și de adversari, și de presă, de fapt de toată lumea.
Avem o situație în care destinul s-a înscris la cuvânt foarte devreme. Puștiului cârlionțat de pe strada Andrei Mureșanu din cartierul Floreasca îi plăcea de mic sportul, în mod deosebit baschetul și înotul, petrecându-și cea mai mare parte a timpului în zona sălii și a bazinului Floreasca.
Noi nu i-am uitat! Marele baschetbalist Dan Niculescu, mereu cu gândul doar la panou
Tatăl său, ziarist la „Informația Bucureștiului” (premergătoarea ziarului „Libertatea”), intuind că tânărul Dan era ursit baschetului, a intervenit pe lângă directorul Școlii Sportive 35, care pe-atunci activa în clădirea Liceului „I.L. Caragiale”, pentru a-l înscrie în rândurile sale. Școlii 35 i se mai spunea „Fabrica de baschet” fiind renumită ca o pepinieră care producea baschetbaliști valoroși, atât băieți, cât și fete, pe bandă rulantă.
În întrecerile de juniori, se bătea de la egal la egal cu cluburile mari ale vremii. „Eu, dintr-a 7-a, de când am activat la 35, am fost numai campion cu echipa mea, la toate categoriile de juniori la care am concurat” – a explicat Dan, dând mai mare contur afirmațiilor de mai înainte.
Căci de la 11 ani, se poate spune fără nicio exagerare că s-a dedicat pe viață acestui frumos sport, locul pe care îl frecventa cel mai des fiind cunoscuta sală de sport de la Caragiale.
Omul care i-a pus mingea de baschet în mână a fost Valentin Dăscălescu, din nefericire, dispărut de curând (plecat în anii 70 în Franța, Dan ținând legătura cu el și revăzându-se peste ani, când s-a transferat în „Hexagon”), cel de la care a învățat abc-ul acestui sport.
Cine l-a ajutat pe Dan Niculescu în perioada din liceu
Iar în ultimii ani de liceu un important aport în șlefuirea sa l-a avut și George Chiraleu, cunoscut atât ca antrenor, cât și ca arbitru în baschetul nostru. Atât de bine era pregătit, încât de pe băncile școlii a trecut direct la Dinamo.
Destinul a continuat astfel să-și urmeze pașii neabătut, pentru că a fost vorba și de o potrivire sentimentală, Dan Niculescu fiind fan dinamovist din tată în fiu. Iar întâmplător sau poate nu, pe antrenorul său de la Dinamo îl chema tot… Dan Niculescu. Coincidență teribilă de nume. „Mi-amintesc că pe când aveam 4-5 ani, mă plimbam cu tata pe stradă. Și la un moment dat ne-am întâlnit cu un domn, pe care am aflat că îl chema tot Dan Niculescu și că e baschetbalist.
Se cunoștea cu tata, iar în timpul acelei discuții, așa, într-o doară, i-a zis: «cine știe, poate într-o zi, puștiul tău ajunge pe mâna mea»” rememorează eroul acestor rânduri acel semn de destin.
Bătrânul Dan Niculescu a dovedit atunci un puternic simț de anticipație, deoarece nu numai că el urma să ajungă pentru decenii întregi antrenorul echipei la care pe-atunci încă juca, dar după 15 ani acel puști chiar avea să-i devină elev, nu unul oarecare, ci unul foarte important, pe care urma să se bazeze permanent, în funcție de care chiar își construia tacticile de abordare a adversarilor.
În perioada când cei doi au conlucrat, datorită acestei identități de nume și de echipă, foarte mulți dintre cei din afara baschetului aveau impresia că este vorba de tată și fiu…
Un simbol alb-roșu
Așadar, în 1972 se poate spune că a schimbat bleumarinul uniformei școlare cu albul și roșul echipamentului dinamovist de baschetbalist. După doar un an, era deja în primul „5”, devenind repede om de bază al echipei împreună cu care avea să scrie istorie în baschetul românesc.
„S-a produs repede joncțiunea mea la Dinamo. Dar, fără a dori să fac pe eroul, am muncit foarte mult ca să pot face față”. Ce însemna această muncă? Două-trei antrenamente pe zi, inclusiv sâmbăta și duminica, în care intrau exerciții de forță, tactică și precizie. Arunca mingea la coș până începea să-i tremure mâinile.
Ca să nu mai amintim de cantonamentele din perioada de pauză competițională, cele mai multe la Predeal și Timișu de Sus, unde erau antrenamente asemănătoare cu cele ce se petreceau în filmul „Colina”, al lui Sidney Lumet. La juniori mai jucase și extremă, însă la Dinamo de la început a fost conducător de joc, un post foarte complex care de fapt înseamnă creierul echipei.
Cumpără Revista 100% Sport Romănia – Ediția Iunie 2021!
Întotdeauna când abordează acest subiect, modestia-i caracteritisică nu-l lasă să nu pomenească de recunoștința pe care le-o poartă antrenorului Dan Niculescu și coechipierilor săi, care i-au acordat încredere totală și l-au sprijinit permanent în teren. Întotdeauna însă a fost un reper de fair-play, adesea fiind dat de exemplu atât în presa scrisă, cât și în comentariile tv care însoțeau derby-urile cu Steaua.
„Am stat întotdeauna în banca mea, nefiind un tip conflictual, și am încercat să țin o linie sportivă. Așa fusesem educat. Dar și antrenorii pe care i-am avut aveau aceeași optică despre civilizația sportivă” – explică acest comportament prin care s-a făcut respectat chiar și de adversari.
Așa că și la lotul național nu a avut probleme de a se impune, având o relație foarte bună și cu antrenorul Mihai Nedef, nimeni altul decât cel care era și tehnicianul echipei rivale, Steaua.
Rivalitatea cu Steaua și cu Costel Cernat
Apropo de derby-urile cu Steaua, Niculescu le caracterizează cu un singur cuvânt: formidabile.
„Aveau farmecul lor aparte, mai ales când se jucau în Sala Floreasca. Atunci simțeai cu adevărat că ești baschetbalist. Era nebunie, de la Piața Dorobanți la sală erau puse trei rânduri de milițieni care controlau biletele, tocmai pentru a împiedica să se umple peste capacitate.
Așa că vreo 2.000, înghesuiți, apucau să intre în sală, dar afară rămâneau vreo 10.000 de ghinioniști. Dar și la Polivalentă se întâmpla la fel.
Până la urmă o asemenea afluență era ceva normal, căci la cele două era 95% din ce avea mai bun baschetul românesc. Rivalitatea bine înțeleasă este benefică sportului”. Câteodată atât de multă lume era în sală, încât ajungeau până la limita terenului de joc. „De câteva ori, în dorința de a recupera mingea, am căzut peste acei spectatori”.
Înaintea acestor derby-uri, nu-și aduce aminte să se fi pus vreodată presiune pe jucători de către conducerea clubului, dar nici să li se promită ceva special pentru a-i face mai determinați. Existau niște prime clare pentru obiectiv. De cele mai multe ori, un sezon cuprindea 5 meciuri directe cu Steaua. Și de duelurile cu Costel Cernat, rivalul său de la Steaua, își aduce aminte cu plăcere.
„Pe teren nu prea ne țineam unul pe altul, pentru că nu era prevăzut în planul tactic. Efectul rivalității noastre se vedea în numărul mare de puncte pe care îl aduceam fiecare echipelor noastre.
Eram rivali sportivi, dar foarte buni prieteni dincolo de cele 40 de minute din teren, contrar a ceea ce credea majoritatea opiniei publice, unde se auzise că eram la cuțite. Eram chiar prieteni de familie, ne cunoșteam și părinții, ne vizitam. Iar întâmplarea a făcut să fie doar două săptămâni distanță între zilele noastre de naștere”.
Confruntările internaționale
A avut parte de meciuri bune și pe plan internațional. În cupele europene, chiar dacă nu a reușit să treacă vreodată de faza grupelor, deoarece avea în față adversare foarte puternice, precum ȚSKA Moscova sau Ignis Varese, pe multe a izbutit să le bată la București, ceea ce nu era puțin lucru. A făcut parte din echipa care a câștigat Dinamoviada chiar în URSS, în fața unor formații foarte tari. Iar la nivel de echipă națională, a participat la 4 turnee finale de CE, la toate echipa noastră având o comportare meritorie. Azi calificarea naționalei la un turneu final a devenit aproape o misiune imposibilă.
Din nefericire, ca și alți colegi de-ai săi, nu are o evidență exactă a cifrelor carierei sale, cu număr de jocuri, de puncte etc, cu toate că i-ar fi plăcut. Știe doar că a câștigat 10 titluri și că a fost de 3 ori desemnat baschetbalistul român al anului, într-una dintre aceste situații fiind situat în primii 10 sportivi ai țării, onorant pentru cineva de la sporturi colective. În alte țări, nu s-ar concepe ca asemenea evidențe statistice să nu existe. La noi, ele fie s-au pierdut, fie nu au fost ținute de FRB, indiferent de situație, dezinteresul a fost dominant.
Ieșirea de dincolo de granițe și apariția în „L’Equipe”
După 1990 a antrenat în străinătate, în perioadele 1990-1993 și 2000-2002 în Franța, iar în 1998-1999 în Tunisia. Pe toate le-a considerat „alte vremuri frumoase din viața mea”. Mai întâi și-a făcut mâna la o echipă mai mică, USM Olivet, după care a antrenat-o pe ADA Blois, în eșalonul terț.
Amintitul „Chichi” Dăscălescu, primul său antrenor de baschet, care se afla de multă vreme în Franța, a fost cel care l-a recomandat. Interesant că la Olivet mai și juca, iar la un meci a realizat 73 de puncte. Această ispravă a făcut să se scrie despre el și echipa sa în celebrul cotidian „L’Equipe”. Acel material a făcut mare vâlvă în micuța localitate de lângă Orléans, căci se scria pentru prima oară despre ea într-o publicație de asemenea anvergură. Iar în nordul Africii, undeva pe malul Mediteranei, s-a ocupat de Stade Nabeulien, în prima ligă tunisiană, unde era și director tehnic, aducând-o în primele șase.
Cel mai vârstnic jucător din istoria echipei naționale
În 1993 s-a reîntors în România. Însă spre surprinderea multora, nu a abandonat cariera, ci a continuat să joace. Și încă bine, pentru că avea să fie reconovocat la echipa reprezentativă, în pofida vârstei sale înaintate, fiind chiar în primii 5. Astfel, a devenit cel mai vârstnic baschetbalist din istoria naționalei noastre de baschet. A continuat să uimească, îmbrăcând pe rând tricourile Rapidului și, culmea, pe cel al marei rivale, Steaua, tocmai el, un simbol dinamovist.
„Pregăteam o echipă de juniori la Dinamo. Cei de la Steaua, care retrogradaseră, m-au solicitat să-i ajut.Am acceptat și am devenit antrenorul echipei, dar mai și jucam. Am ratat de puțin promovarea” – a explicat aventura sa în roșu-albastru. În prezent este director tehnic la echipa de baschet a clubului Dinamo, după ce i-a fost antrenor.
„Dacă nu trec o zi pe-aici pe la club nu mă simt bine. Stau la Perla, la câteva minute distanță, dar m-am chinuit multă vreme ca să obțin acest apartament, tocmai pentru a fi cât mai aproape. Recunosc, toată viața am avut în cap numai baschet și Dinamo”.
Când îl întrebi despre baschetul actual, suspină. „Baschetul nostru nu a ajuns în trecut la rezultatele strălucitoare din handbal sau volei și pentru că suntem un popor cu talie mai mică, dar și din cauză că procesul de învățare de la vârste mici nu a fost făcut cum trebuie.
Iar astăzi, mă doare să văd cum sunt aduși o mulțime de jucători străini fără valoare și din această cauză, tinerii noștri baschetbaliști fac tușa. Iar la competițiile internaționale la care participă, ocupă mai mereu ultimele locuri. Nu fac pe naționalistul, din cauza acestor practici, procesul de creștere a baschetului nostru autohton este blocat” – spune cu tristețe.
„A meritat?”
Interesant este că, în pofida unei cariere pline de succes care i-a adus numeroase satisfacții, jucând impecabil până la 40 de ani, astăzi, Dan Niculescu își pune o întrebare existențială: „Au meritat toate eforturile depuse și toate sacrificiile făcute pentru o asemenea carieră?”. Cei care l-am admirat și l-am aplaudat pe când „deranja” coșurile cu precizia sa, îi răspundem afirmativ.
Acest articol a fost scris de Răzvan Toma în revista 100% Sport din februarie 2020
