Alin Buzărin constată că în vreme ce pe alte meleaguri tribunele gem de oameni, la noi se golesc din nou.
Când s-a întors de la Paris, după ani buni petrecuți în Orașul-Lumină, marele Brâncuși le-a spus consătenilor și compatrioților săi (și ai noștri) că atunci când a plecat i-a lăsat săraci și proști, iar acum, la întoarcere, i-a regăsit și mai săraci, dar și mai proști. Noi, după un an și ceva de interdicții, de obroace puse pe tot și peste tot, parcă suntem și mai proști decât la declanșarea pandemiei. Și cu certitudine suntem cu mult mai săraci, dar tot din cauza prostiei de care nu ezităm să dăm întruna dovadă.
Lumea marilor derbyuri
Promo-urile pentru week-end-ul tocmai terminat au fost perfect justificate. Un final de săptămână cu derbyuri în marile campionate, cu meciuri extraordinare și cu atmosferă însuflețită peste tot, de la Barcelona la Milano, de la Manchester la St. Petresburg, de la Amsterdam la Marsilia.
Spectacole unul și unul, pe stadioane înțesate cu oameni, ajungându-se la cifre aproape neverosimile, spre suta de mii pe Camp Nou. Am văzut peste tot spectatori bucurându-se de fotbal, mai aruncând câte o petardă, mai încercând să-l deposedeze pe Messi (!!), mai făcând tărăboi, mai scandând una-alta, dar până la urmă aceasta e menirea publicului, să însuflețească fenomenul, el e destinatarul eforturilor celor din arenă!
Ei au fost deștepți
Imaginile veneau spre noi și păreau dintr-o cu totul altă lume decât a noastră. În timp ce la noi porțile arenelor se închid, acolo se elimină până și ultimele urme de restricții, se ocupă, treptat-treptat, până și locurile acelea ”de la cucurigu”,, de pe cel mai de sus rând al inelului superior, de unde abia vezi, ca de la etajul zece sau douăzeci…. În vreme ce la noi tocmai s-a reintrodus portul obligatoriu al măștii pe stradă, acolo, la ei, înfricoșătoarea bucățică de material care acoperă nasul și gura începe să fie dată uitării, pentru că aproape nu mai e nevoie de ea.
Am parcurs în ziua lui El Clasico majoritatea ziarelor spaniole (nu doar de sport, ci și generaliste), iar printre primele zece știri, în nu e nicăieri nimic despre covid și pandemie, pentru că aceste noțiuni aproape că au dispărut. Asta în condițiile în care în 2020 turismul spaniol, de exemplu, a realizat doar 20% din veniturile prognozate. Dar a fost, a durut și a trecut, pentru că acolo trăiesc oameni deștepți și educați, conduși de lideri întregi la minte.
Dezastrul de la Baia Mare
Noi am anunțat cu mare pompă turneul de tenis de la Cluj, dar iată-l văduvit de public după numai o singură zi (de ce e voie cu certificatul verde la Mall, nu și la tenis, în sală, și mai ales pe un stadion care are doar cerul deasupra, e o altă întrebare, la care cu greu ni se va putea răspunde). Însă cazul cel mai acut se semnalează la Baia Mare. Echipa locală de fotbal, din liga a treia, a căzut în Cupă cu Craiova.
Autoritățile locale au dorit să mulțumească publicul băimărean, prilejuindu-i să vadă meciul la lumina reflectoarelor. S-a adus o nocturnă mobilă, s-au investit cu totul spre 100.000 de euro, bani publici, și s-a sperat că măcar o parte din sumă va fi recuperată din vânzarea biletelor.
A venit însă interdicția, obrocul, iar meciul de la Baia Mare se va juca la lumina nocturnei închiriate, însă fără spectatori. Pentru doar a zecea parte din suma risipită, băimărenii puteau închiria un stadion cu nocturnă la Cluj, la Arad sau în altă zonă din apropiere, și nu i-ar mai fi interesat că se joacă cu porțile închise.
Cine-i prost, stă acasă!
Nu-i nimic, vom umbla cu mască măcar o lună, copiii vor sta în vacanță în mijlocul toamnei, vom mai muri nițel pe la Terapie Intensivă, două treimi dintre noi nu vor avea voie să iasă noaptea pe stradă, vom arăta certificatul verde peste tot, și dacă vrem să inrăm la o toaletă publică.
Asta pentru că în vreme ce o lume întreagă, trecută și ea prin ororile pandemiei, a procedat șa cum trebuie, noi am continuat să facem pe deștepții, să ne văicărim că ne bagă Bill Gates cipuri în creiere și să ne purtăm exact așa cum se poartă oamenii proști.
Iar cine e prost, stă acasă, după cum confirmă inclusiv zicalele limbii noastre, una cu extrem de multe nuanțe, de care ne tot agățăm.
