Multiplă medaliată olimpică, mondială și europeană (are 23 în total, fără a le număra și pe cele de la etapele de Cupa Mondială), „Brânzica” a decis să își pună spada în teacă… Definitiv. Iar stelista, dincolo de performanțele sale, merituoase fără îndoială, ne lasă mult mai mult decât atât. Și anume o atitudine de care sportul românesc are mare nevoie pentru a se dezvolta.
Cu lacrimi în ochi, Ana Maria Popescu a făcut anunțul retragerii sale într-o înregistrare video făcută în Dubai: „Se pare că se încheie. A fost ultima competiţie pentru mine. Nu simt să merg mai departe. Acest moment a venit. E momentul să încep o altă viaţă. Totul doare prea tare. E momentul să plec. Termin cu podium, anul ăsta a fost de argint. Vă mulţumesc tuturor pentru sprijin! Vă mulţumesc şi vă iubesc. S-a încheiat un capitol din viaţa mea. Mă duc să termin de plâns”, a spus bucureșteanca.
Un mesaj emoționant, în evident contrast cu acela transmis după finala olimpică de la Tokyo. Iar eu tocmai despre acela din vară aș vrea să pomenesc. Fiindcă în vorbele de atunci ale Anei Maria se ascunde, de fapt, o explicație pentru starea proastă a sportului românesc.
În august trecut, spadasina punea dacă nu sare, să ne doară și să ne trezească la realitate, atunci măcar degetul pe rană. ”Sper ca de data asta să fie suficient argintul. Să nu fie ca data trecută când <<Brânză a pierdut aurul>>. Sper să fie ceva mai bine și medalia asta să cântărească suficient cât să asigure un buget de bun simț pentru viitorul scrimei românești”, a declarat la acea vreme Ana Maria Popescu, pentru TVR.
În acel moment, stelista Ana Maria Popescu Brânză își consolidase renta viageră cuvenită pentru medaliile câștigate de ea la marile competiții internaționale. Și își asigurase și prima olimpică pentru „argintul” cucerit. Așadar, în plan personal, n-avea motive să fie nemulțumită. Din contră! Putea sta liniștită.
Adică, mai pe românește, putea să meargă pe burtă, să-și țină gura. Să rostească formule de genul „mulțumesc țării!”. Bla-bla-bla. Doar că Ana Maria n-a tăcut, diplomatic, iar reacția sa dură a vizat tocmai starea sportului românesc. Una proastă. O știm cu toți. O recunoaștem, însă nu facem prea multe pentru a o schimba. Fiindcă acesta e paradoxul sportului românesc: an de an s-au tot luat medalii, însă s-a investit tot mai puțin în infrastructură, de pildă, sau în copii și juniori. Ceea ce este și mai grav.
Să dezvolt ideea. Și voi lua exemplul rugby-ului. Și nu fiindcă este sportul pe care îl urmăresc de trei decenii ca fotojurnalist, ci fiindcă acesta a rămas amator până în 1995. Așadar, înainte de acel an, din rugby nu se câștigau bani. În mod direct. Când România a învins Franța, prin anii 60, colegii de echipă i-au mulțumit lui Alexandru Penciu, cel care a înscris toate punctele noastre: „Sandule, ne-ai băgat porcul în coteț!”
Și nu este o metaforă. ”Prima” pentru victoria din acel meci disputat prin noiembrie a fost chiar un porc, unul care a căzut tocmai bine înainte de Crăciun. Paradoxal (încă un paradox, altfel spus), deși România a mai obținut victorii istorice în decursul timpului, în sportul cu balonul oval, statul român n-a investit mai nimic în infrastrutură. Dovadă că rugby-ul beneficiază abia acum, după mai bine de un secol, de un stadion modern. Și e doar unul singur.
În acest (răs)timp, de amatorism pur, englezii, scoțienii, galezii, irlandezii, francezii și alți reprezentanți ai națiunilor majore din rugby și-au dezvoltat bazele sportive, și-au consolidat cluburile. An după an au mai construit câte ceva. Obțineau o victorie, mai ridicau o tribună. Apoi încă una. Mai întâi din lemn. Apoi din metal. În final din ciment. Și în 1995, an în care s-a adoptat profesionismul în rugby, ei, adică occidentalii, beneficiau de cluburi puternice, de baze moderne. În timp ce noi tot amânam promisiunile că se vor face… Doar nu întâmplător, Viorel Morariu îmi povestea, în urmă cu ani, că după ce România bătea Franța la rugby, lumea se bucura trei zile, iar apoi ”se întorceau mai toți la fotbal”.
După ce a ținut acel discurs dur, la Tokyo, Ana Maria a vorbit la sosirea în țară despre unul dintre obiectivele sale imediate: ridicarea unei săli moderne de scrimă în București. Fiindcă aceea care poartă numele legendarei Anei Pascu a devenit neîncăpătoare și nici nu poate găzdui vreun concurs internațional.
Paradoxal (din nou), deși a adus mai mereu, an după an, medalii în palmaresul României, nici scrima nu beneficiază de baze moderne, iar cluburile se zbat în anonimat. Și la fel este gimnastica, dar și canotajul. Iar în handbal, sport în care românii au fost cei mai valoroși din lume, de vreo patru ori doar la masculin, țara noastră n-a găzduit încă vreun turneu final de Mondial! Și tot fiindcă nu dispune de săli.
Ana Maria Popescu s-a retras din competiție, iar sportul românesc, la nivel de performeri, este acum mult mai sărac.
