Compatibile cât timp echipa câștiga, sau măcar tolerându-se una pe cealaltă, galeria și antrenorul au ajuns acum (mai ales după ultima înfrângere, care e de fapt prima a antrenorului de când s-a așezat pe banca giuleșteană) într-un punct delicat al coabitării. Lui Mutu i se reproșează explicit, într-o declarație cât se poate de lipsită de ambiguități a liderului galeriei giuleștene, că nu înjură rivalele tradiționale ale Rapidului. Condiție esențială a unui antrenor vișiniu, să nu se uite (tot șeful suporterilor ne reamintește!), că până și Dan Petrescu a pupat steagul.
În numele iubirii
Atmosfera din Giulești e senzațională, galeria e minunată, ți se face părul măciucă stând în tribună sau măcar uitându-te la televizor. Așa ar trebui să fie peste tot, dar nu poate fi, pentru că spiritul giuleștean are ceva special, aparte, intraductibil. Mutu trebuie să se bucure că antrenează o astfel de echipă, pe un astfel de stadion, cu astfel de suporteri, care parcă te obligă să fii mereu în priză, să câștigi toate meciurile. Dar în frumusețea lor neasemuită, iată că galeria te mai obligă să faci și altceva. Să înjuri rivalele istorice, tradiționale, mai concret, să le inviți la câte o partidă de sex oral, în care ele să fie partea pasivă. Nefăcând asta, Mutu își atrage contestări și i se pune în vedere chiar și că ar putea interveni despărțirea dacă nu se conformează doleanței peluzei.
Criterii de apreciere
Judecata s-ar putea să fie corectă într-o lume în care, de exemplu, ieșirile lui Săpunaru, aflate în contradicție nu numai cu regulamentul, ci și cu bunul simț, sunt privite ca acte de eroism și de tușant atașament la cauză. Adâncimile spiritului ultras sunt abisale, inaccesibile multora dintre noi și, în viziunea sus-amintitei peluze, cei care nu le pot atinge și nu le pot înțelege, ar trebui măcar să încerce să le tolereze. Invitarea la sex oral a rivalelor e un cap de pod al acestei filosofii, iar cine nu înțelege, trebuie să plece. Pentru că nu e trup din trupul peluzei, pentru că nu vrea să facă ce i se dictează. Ce nu e clar?
Contraexemplele Iosif și Pancu
Nu e clar că, în trecutul apropiat, aceeași peluză, chiar dacă era mulțumită de atașamentul sufletesc al predecesorului lui Mutu (nu neapărat că înjura rivalele, dar era unul „de-al lor”, din cap până-n picioare) îl contesta totuși pe Miță Iosif. Pentru lipsa rezultatelor, pentru jocul slab din ultimele săptămâni de mandat ale acestuia. Criteriile de apreciere deveniseră dintr-o dată altele, dincolo de atașament sufletesc se mai cereau și niște victorii, niște puncte în clasament. Și la fel s-a întâmplat nu demult și cu Pancu.
Și exemplele Lucescu și Rednic
Bun, Iosif și Pancu erau rapidiști sadea, apartenența lor la filosofia vișinie era subînțeleasă, în vreme ce Mutu e argeșean, dinamovist, petrolist, târg-mureșan pe plan național, dar și, pe plan extern, londonez, fiorentin, parmegian, corsican (cu c mic, cel cu C mare stă în tribună!) și așa mai departe. E bănuit, așadar, de mercantilism, de mercenariat, iar singura cale de a scăpa de aceste etichete ar fi felația, aplicată verbal rivalelor. Act la care se pare că antrenorul nu e dispus să recurgă, cu toate consecințele. După cum n-au făcut asta nici Mircea Lucescu și nici Rednic, care în schimb au adus titluri în Giulești. A fost, oare, suficient?
