În fiecare zi, pe la toate televiziunile de la noi se discută despre situația fotbalului din România. Se despică firul în patru. Se fac analize peste analize. Iar concluzia ar fi că ”mai jos de atât nu se poate ajunge”. Când, de fapt, întreaga istorie a sportului cu balonul rotund de la noi arată că au existat câteva vârfuri și cam atât. Iar nici măcar acele vârfuri n-au coincis cu cele europene sau mondiale.
De fapt, situația de acum este asemănătoare, în câteva privințe, cu aceea de acum 40 de ani. În 1982, de pildă, oamenii care analizau starea fotbalului românesc trageau câteva concluzii triste. Naționala mare ratase atunci încă un turneu final, cel din Spania. Și nu oricum, ci după ce luase trei puncte Angliei, principala favorită (2-1 la București și 0-0 la Londra, pe Wembley). Și atunci, ca și acum, naționala cedase puncte la echipe socotite a fi „mai mici”. Adică pierduse, acasă, cu Elveția (1-2), formație clasată pe locul 4 în grupa preliminară.
Până în 1982, naționala noastră de fotbal bifase doar 4 prezențe la turneele finale ale Mondialului (1930, 1934, 1938 și 1970) și o calificare în sferturile de finală la Euro (în 1972, când a fost eliminată de Ungaria, după 1-1, 2-2 și 1-2). Foarte puțin comparativ cu ceea ce reușiseră reprezentativele masculine de handbal (de 4 ori campioană mondială), rugby (câștigătoare a CE FIRA) sau volei (clasări pe podium la CM și CE).
O situație asemănătoare exista și în cupele europene, unde reprezentantele noastre nu izbutiseră încă să atingă faza semifinalelor, de pildă. Ba chiar părăseau competițiile conntinentale din primul tur. Dacă ne referim doar la ediția 1981/1982, atunci observăm că Politehnica Timișoara a fost eliminată în turul preliminar al Cupei Cupelor (2-0 și 0-5 cu Lokomotiv Leipzig). O notă discordantă a făcut atunci Universitatea Craiova, care a ajuns în sferturile de finală ale Cupei Campionilor, de unde a fost eliminată de Bayern Munchen (0-2 și 1-1). Și Dinamo, care a atins optimile de finală în Cupa UEFA după ce a trecut de Inter Milano (1-1 și 3-2 după prelungiri).
Altfel spus, în 1982 excelau pe plan internațional cele două formații care, mai apoi, aveau să dispute semifinale de cupe europene. Steaua, în schimb, se afla în impas, nereușind să prindă cupele europene. De fapt, în acei ani formația roș-albastră era criticată de presa sportivă pentru faptul că transferă în fiecare vară foarte mulți jucători fără ca rezultatele sale să fie pe măsura investițiilor. Iar statistica o dovedește: campioană în 1978, Steaua a avut nevoie de 7 (șapte) ani pentru a recuceri titlul național. Iar în 1981, 1982 și 1983 n-a prins nici măcar un loc de cupe europene.
Ce ar fi diferit acum față de atunci? În primul rând, în 1982 a existat o stabilitate. În sensul că echipele de fotbal nu se desființau în ritmul de acum. Aș spune chiar că nici nu se desființau. Fiindcă atunci cluburile țineau fie de întreprinderi, fie de unități școlare, în cea mai mare parte a lor. Este adevărat, în anii 80 echipele noastre de fotbal erau subfinanțate. Adică nici atunci nu se puteau compara, ca buget, cu cele din fotbalul vest-european. Doar că niciun antrenor român nu apărea pe la televizor, în cele două ore de emisie zilnică din anii 80, să se vaite că echipa lui e departe de bugetul lui Kaiserslautern, Bordeaux, Hamburger SV, Benfica sau Anderlecht… Și nici fotbaliștii noștri nu declarau public că-și doresc să joace în străinătate. A îndrăznit Cristian Țopescu să spună, în comentariul meciului din Suedia, că ar fi bine ca unor jucători să li se permită să plece în campionatele din Vest și pentru această afirmație și-a pierdut postul de la Televiziunea Română.
În ciuda decalajului de atunci dintre fotbalul românesc și cel occidental, în deceniul 9 al secolului trecut s-au înregistrat și câteva rezultate deosebite, unele care l-au scos din anonimat. O explicație pentru acel progres ar fi că după o perioadă frământată, de căutări, s-a ajuns la o stabilitate și în privința loturilor de jucători ale principalelor echipe de club. Și în contextul în care pe atunci puțini fotbaliști români puteau pleca să joace în campionate din străinătate. De asemenea, s-au văzut efectele centrului Luceafărul. Adică tot al pregătirii centralizate a fotbaliștilor noștri. Și, în plus, în anii 80, interesele cluburilor erau subordonate celor naționale. Ceea ce nu prea se mai întâmplă astăzi – vezi situația de la Jocurile Olimpice de la Tokyo, când unele grupări au refuzat să elibereze jucătorii pentru reprezentativa lui Mirel Rădoiu.
În concluzie, astăzi fotbalul românesc pare tot la fel de departe de vârfuri ca în 1982. Și în contextul de acum, al instabilității financiare, dar și al intereselor adeseori contrare ale cluburilor și oamenilor săi, va fi greu să se mai repete până și puținele reușite de la sfârșitul secolului trecut.
