Stejarii au pierdut clar (13-45) testul cu Italia, de la București. Și au apărut comentarii care, în opinia mea, n-au nicio legătură cu sportul, de genul „umilință” șamd. Desigur că înfrângerea îi deranjează pe unii și îi doare pe alții. Dincolo de rezultat, diferența dintre România și Italia s-a făcut în anii în care rugby-ul a fost privit și tratat cu destulă indiferență la noi.
Pentru a-mi sprijini cât mai bine afirmațiile voi apela, cu voia dumneavoastră, la statistică. Fiindcă cifrele, în general, ilustrează cel mai bine situația. Până în această vineri, Italia reușise un alt scor fluviu în fața României în 1995, la Cupa Latină din Argentina: 40-3. Adică un succes la o diferență de 37 de puncte. În rest, multe victorii muncite, la diferențe destul de mici pentru peninsulari. Chiar și în ultimii ani. Ba încă în competiții oficiale: 32-22 și 24-18 la edițiile din 2015, respectiv 2007 ale Cupei Mondiale. Excepție fac meciurile din 1942, de la Milano (23-3), 1992, de la Rovigo (39-13) și Roma (22-3), 1994, de la Catania (24-6), 1997, de la Tarbes (55-32) și 2000, de la Benevento (37-17).
În 1995, așadar, Italia a reușit cea mai clară victorie în fața României: 40-3. Exact în anul în care forul mondial, International Rugby-Football Board (IRFB) se numea pe atunci, a acceptat trecerea la profesionism. Fiindcă până atunci jucătorii erau amatori în sensul că nu câștigau niciun sfanț din faptul că practicau sportul cu balonul oval. Iar în 1995 s-a căscat prăpastia care a început să îndepărteze România de elita mondială din rugby.
Stejarii au câștigat de 16 ori în fața Italiei, iar Squadra Azzurra a reușit 24 de victorii, în timp ce alte 3 meciuri s-au încheiat la egalitate. Paradoxal, deși bilanțul nostru e negativ, la esaveraj România era în avantaj până vineri: 634 la 609. Și acest fapt se datora succeselor pe care le-a înregistrat în anii 70 și 80 din secolul trecut. A fost acel 69-0 din mai 1977, de la București, care a rămas în istoria Italiei, până în 1999 (0-101 cu Africa de Sud), drept cel mai categoric eșec. Dar au mai fost și alte victorii clare: 44-0 în 1979, 32-6 în 1971, ambele la București, 35-9 în 1981, la Brăila.
Trecând în revistă aceste cifre te întrebi, desigur, cum s-a ajuns de la 69-0 la 13-45? Iar răspunsul simplist ar fi: la fel cum s-a ajuns în gimnastică sau în handbal, la masculin, ca România să nu mai conteze în lupta pentru medalii la competițiile majore. Doar că ar fi un răspuns superficial.
”Atunci când băteam Franța, la rugby, lumea se bucura trei zile. Mai apoi, entuziasmul se potolea. Și majoritatea se întoarcea la fotbal”. Aceste cuvinte mi le-a spus, în urmă cu ani, Viorel Morariu. Rugbyst care a contribuit la succesele din testele cu „cocoșii”. Mai apoi antrenor, șef al federației, vicepreședinte la FIRA și prim reprezentant al forului continental la IRFB. Credeți, așadar, că dacă România ar fi învins Italia, în această vineri, s-ar fi întâmplat ceva pozitiv cu rugby-ul din România? În sensul că dintr-o dată s-ar fi investit masiv în acest sport? Că ar fi venit lumea, puhoi, la meciurile din campionatul juniorilor? Da de unde!
Și dacă nu mă credeți atunci să luăm înotul. Și performanța lui David Popovici. Ne-am bucurat trei zile. Iar apoi toată lumea (majoritatea) s-a întors la fotbal. S-a scris că nu sunt bazine de înot în România… Credeți că se vor face? La fel s-a întâmplat cu scrima. Am avut echipe de sabie (masculin) și spadă (feminin) de podium olimpic și mondial. S-a făcut vreo sală nouă de scrimă prin România? Una în care să găzduim măcar o ediție de campionat european… Niciuna. La fel s-a întâmplat cu canotajul. Medalii după medalii pe bandă rulantă. Elisabeta Lipă, canotoarea secolului din lume. Din lume! Ați auzit să se facă acel canal pe care să se organizeze competiții internaționale? Unul unde să se și antreneze canotorii departe de bărcile cu motor de pe Snagov… Nici vorbă!
În anii 80, în cartea ”Viața la puls 200”, Ioan Chirilă dedica un capitol rugby-ului. Bun prieten cu Dumitru ”Bebe” Manoileanu, nea Vanea era fascinat de lumea uriașilor dintre buturi. Erau anii 80, ani în care România bătea la porțile Turneului celor 5 Națiuni. Iar Chirilă scria în cartea sa: ”Rugbyul românesc e un <<Castel în Carpați>> în care se învață de vreo 70 de ani <<uitarea de sine>> – cum spune Viorel Morariu, sau <<rațiunea colectivă a grămezii>> – cum spunea unor tineri-rugbyști antrenorul-poet Tudor George, într-o după amiază – sunt mulți ani de atunci – pe Federație, terenul de lângă Arcul de Triumf care ar fi trebuit să devină Arms Park-ul nostru…”
Între timp, ”Arms Park-ul” s-a construit la „Arc”, însă noul stadion a devenit subiect de dispută. Fiindcă aceia care se bucură trei zile pentru reușitele din înot, canotaj, scrimă și alte sporturi se întorc mai apoi, pentru 362 de zile, la fotbal.
Cum s-a ajuns, așadar, de la 69-0 la 13-45? Pe de o parte, din nepăsarea acelora care erau obligați să susțină dezvoltarea sportului din țara noastră. Și nu voi mai insista pe această temă fiindcă e foarte cunoscută „strategia” noastră în această privință. ”Sportul nu figurează între primele 10 priorități!” Dar oare care erau acele priorități? Sănătatea? Educația? Cultura? Turismul? Căile ferate? Autostrăzile? Agricultura? Industria?
Pe de altă parte, Italia se află de 22 de ani în clubul națiunilor mari. Acolo unde mizele sunt uriașe. Inclusiv în plan financiar. ”Să mai vorbească cineva de includerea României în Six Nations în locul nostru”, a comentat un fan italian după acest succes clar al peninsularilor la București. Iar Italia, doar pentru că e prezentă în Turneul celor 6 Națiuni, primește circa 40 de milioane de euro anual. România, ca să ajungă acolo, ar trebui să obține anual victorii în fața națiunilor majore. Și nici atunci n-ar fi sigură de prezență. Un alt criteriu îl reprezintă numărul de spectatori prezenți la meciuri. Alt criteriu: audiența TV a meciurilor. Și încă altele ce țin mai mult de marketing decât de sport.
Cum s-a ajuns de la 69-0 la 13-45? România n-a știut să-și valorifice potențialul dovedit în rugby. În timp ce Italia a reușit ca de la 0-69, acum 45 de ani, să câștige cu Franța, Irlanda și Scoția în anii 90. Adică exact în perioada în care rugby-ul a devenit profesionist.
Firește că pot lungi această analiză la nesfârșit. Nu o voi face. Voi mai aminti două aspecte în loc de încheiere:
1. În urmă cu aproape 30 de ani, în primul meu articol publicat ca ziarist sportiv, în cotidianul ”Viitorul românesc”, antrenorii de rugby Adrian Mateescu (Steaua) și Mihai Naca (Farul) analizau situația rugby-ului nostru de atunci. Și vorbeau despre „o criză” fiindcă trecuseră 2 (doi) ani de la ultimul succes cu Italia, de la singura victorie a României pe pământ francez, respectiv un an de la izbânda cu Scoția… Și spuneau că e nevoie ca între cluburile noastre de rugby să există o colaborare.
2. Pe la sfârșitul anilor 90, Gheorghe Florea, pe atunci antrenor la CFR Constanța, echipă de primă ligă, îmi povestea cum reușește să facă rost de bani pentru cazare și masă la meciurile disputate în țară, în campionat: ”Cu transportul ne descurcăm fiindcă ne ajută regionala CFR Constanța cu bilete de tren. În rest, apelez la un prieten care e frizer. Mai tunde doi inși, mai bărbierește câte un nene, îmi mai dă niște bani… E sponsorul meu. Și așa reușim să stăm și să mâncăm în condiții decente”.
PS – Să nu se creadă că pledând cauza rugby-ului sunt un inamic al fotbalului. Am avut șansa să fiu publicat de Cristian Țopescu în programele de meci ale echipei de fotbal Steaua atunci când aceasta era deținătoarea Cupei Campionilor Europeni. În timpul CM de fotbal 1994, am scris despre ”Generația de aur” în cotidianul ”ORA”, iar la CM de fotbal 1998 am fost detașat de la ”Alte sporturi” în echipa din redacția ”ProSport” care asigura legătura cu trimiștii cotidianului în Franța. Îmi place fotbalul, dar fotbalul adevărat, de calitate, acela al jucătorilor de fotbal.
