ARGENTINA-FRANȚA, O FINALĂ PENTRU SĂNĂTATEA FOTBALULUI
Cei fascinați de frumoasele trasee ale Croației și, mai ales, Marocului, probabil că au câte ceva de contestat la deznodământul semifinalelor. Și, într-adevăr, chiar sunt câteva lucruri contestabile. Penaltyul de la primul gol al Argentinei mai degrabă nu e (opinia nu e doar personală, a fost împărtășită și de alți observatori, nu neapărat filocroați, sau antiargentinieni), apoi, la golul al doilea mingea a ricoșat cu mare noroc la Julian Alvarez, din fiecare carambol. În fine, și marocanii au cam avut un penalty la Boufal, o bară la acea foarfecă, au dominat în multe momente campioana lumii. Deci, argumente s-ar putea găsi.
S-a făcut dreptate
Dar Argentina-Franșța, ca finală, sună maiesuos. De fapt, e singurul arpegiu aristocraic posibil, orice altă imixtiune în ultimul act (vorbim doar de structura semifinalelor, cu Croația și cu Maroc), ar fi sunat cam plebeu. E finala pe care fotbalul o merită, e finala pe care o așteptam de la acest Mondial, poate doar Brazilia având dreptul să revendice temeinic accesul în ultimul act. Până la urmă s-a făcut dreptate, chiar dacă au fost numeroase accidente pe parcurs, însele finalistele împiedicându-se pe traseu de neașteptatele buturugi Arabia Saudită sau Tunisia.
Împotriva orizontului de așteptare
Astfel de surprize, în care muritorii le pun piedici zeilor, sunt întotdeauna gustate, pentru că ne plac la nebunie semnele de exclamare, le căutăm întotdeauna în dauna frazelor care se încheie banal, cu punct. Ne sticlesc ochii când Japonia bate Spania și Germania, Când Marocul trece de Belgia, Spania și Portugalia, oricând se întâmplă ceva în afara limitelor orizontului de așteptare. Da, orizontul poate avea și el limite, linia orizontului fiind o graniță imaginară, dar extrem de des invocată în exprimare.
Aerul proaspăt ne poate ameți
De mai bine de un veac și jumătate, fotbalul are ierarhiile sale, în care surprizele sparg plafonul, dar, în timp, el, plafonul, se creează la loc. Atunci când Marocul trece de Spania și de Portugalia, atunci când Croația depășește Brazilia, poate veni un val de aer proaspăt,. Însă, pentru cei care nu sunt pregtiți, acest aer poate provoca vertijuri, amețeli. Ne-am obișnuit să respirăm un aer clasic al fotbalului, iar cel îmbogățit cu inedit nu se știe dacă ne face bine.
Normalitatea și abaterile de la ea
Sănătatea fotbalului se conervă în timp prin normalitate. Normal nu este ca Macedonia de Nord să elimine Italia, pentru ca aceeași Macedonie să n-ajungă la Mondial, fiind scoasă din cursă în mod absolut logic de Portugalia. Normal era ca Italia să se fi calificat pentru Qatar, după cum normal era ca Brazilia să fi scos Croația, ca Spania și Portugalia să fi trecut de Maroc. Impotriva ideii de conservarea valorii și a pedigree-ului fotbalului, s-au întâmplat altfel de lucrui. Dar până la urmă o justiție imanentă, chiar dacă poate puțin nedreaptă pe alocuri, ne-a oferit o finală care părstrează trofeul mondial în lumea aristocratică a fotbalului.
