Actualul Dinamo este tot ce nu ar trebui să fie un club de fotbal. Nu are performanță. Nu are stadion. Nu are conducere. Nu-și plătește jucătorii și angajații. Nu își achită datoriile. Nu are vreun proiect de viitor. Merge din scandal în scandal. Și își minte fanii. Dar ce s-a întâmplat în startul acestui an depășește orice limite. Ipocrizie, minciună, umilință. Păcat de ceea ce a însemnat numele Dinamo pentru fotbalul românesc.
Premiu cu coroniță
Dacă ar exista vreun premiu pentru cea mai mare bătaie de joc, Dinamo ar avea coroniță. De câțiva ani, fosta mare campioană a ajuns o rușine. Jucători de duzină, conducători de același nivel și o retrogradare în premieră. Nici măcar această ultim prag nu a schimbat nimic.
Ținut în viață din banii fanilor, clubul continuă să se afunde în mocirlă. Joacă prin Ilfov în așteptarea unui stadion imaginar. Se chinuie pe la jumătatea clasamentului în liga secundă. Și ia în derâdere un nume cunoscut la nivel european.
Și nici nu are cum să fie altfel. Nici acum nu se știe cine deține clubul cu adevărat. DDB, Dorin Șerdean, alții din umbră? Sau poate reapare Pablo Cortacero, spaniolul-momeală. Lupta pentru putere se dă prin birouri și tribunale.
Uite banu’, nu e banu’!
Și mai greu de înțeles este situația financiară. Clubul este în insolvență. Dar continuă să adune datorii. Deși legea spune cu totul altceva. Planul de redresare include venituri de milioane de euro. Te bufnește și râsul doar când auzi.
În toată această nebunie, administratorul judiciar al clubului se ceartă cu administratorul special al clubului. Nici unul, nici altul nu au vreun trecut dinamovist. Și nici vreo legătură cu fotbalul. Așa cum spune și titulatura, ambii sunt pe partea administrativă.
Prinși la mijloc, jucătorii stau cu buzunarele goale. Trei luni de restanță, după spusele lor. Două luni, după cele ale conducerii. Nici nu contează, într-o lume normală nici măcar o zi de restanță nu ar fi permisă. Da, sigur, se întâmplă și în fotbalul mare. Dar nu durează ani de zile. Pentru că, la Dinamo, ultimele sezoane s-au învârtit în jurul restanțelor.
Puși la zid
Așa că jucătorii au pus-o de o grevă. Pentru că au stat de Sărbători cu conturile goale. Oare cum este să nu ai bani pentru cadoul de Crăciun al copilului? Sau să nu ai cu ce să plătești consultația soției tale gravide?
Merită banii? Poate că nu, pentru că mulți au o valoare îndoielnică. Dovada clară este locul din clasament. Dar nu și-au semnat singuri contractele. Atât a considerat conducerea că merită. Și atunci trebuie plătiți.
Revolta lor a dat foc tuturor din conducere. Au ieșit rapid să-i critice. Să-i acuze. Să-i facă marii vinovați pentru situația lui Dinamo.
Dar cel mai vocal a fost chiar antrenor Ovidiu Burcă. Cel fără vreo performanță notabilă în palmares. I-a făcut cu ou și cu oțet într-o declarație de presă. Nu conferință, pentru că ar fi presupus și niște întrebări. Dar omul de mare caracter s-a ridicat după ce a tunat și a fulgerat. Și a plecat fără să dea răspunsuri.
Ipocrizie maximă
În mod șocant, și Burcă s-a aflat prin greviști. Dar în 2004. Tot la Dinamo. Doar că nu din cauza banilor, ci pentru că nu-i convenea venirea unui antrenor. Oare în Germania, unde a prins un contract ca jucător, făcea la fel? Sau, mai bine, să ne spună de câte ori i-a întârziat salariul la Cottbus.
Culmea ipocriziei, același Burcă și-a cerut și el restanțele. Pentru el și staff-ul tehnic pe care l-a adus. Prin whatsapp, direct la administratorul special. Pentru că are acces direct. Și pentru că poate să tragă și o înjurătură în mesaje.
Mai poate lucra vreun jucător cu personalitate cu un asemenea antrenor? Niciodată. Și acum, putem să ne întrebăm de ce a refuzat categoric Daniel Niculae să lucreze cu Ovidiu Burcă la Rapid?
Comments 1