MARIAN BURLACU scrie despre vizita echipei scoțiene de rugby Boroughmuir Rugby: Un club, o cultură, o comunitate

În urmă cu ceva timp, pe terenurile de rugby din Parcul Copilului a poposit formația U16 Boroughmuir. Sosită din Scoția, de la Edinburgh, această grupare a susținut un meci cu formația similară Șoimii din București. Dincolo de disputa de pe gazon, confruntarea a prilejuit legarea unor prietenii. Ceea ce nu e ceva străin rugby-ului. Ba din contră! Și a dezvăluit că în Regatul Unit în spatele fiecărui club sportiv se află comunitatea locală.

În România s-a tot vorbit și scris în ultimii 30 de ani și mai bine despre susținerea sportului. Și a celui amator, și a celui profesionist. S-a subliniat că statul rămâne principalul susținător, implicit finanțator. Că prin legea sponsorizării nu se oferă facilități fiscale privaților care ar investi (și) în sport. Arareori, însă, s-a pomenit despre rolul comunității locale.

În DEX comunitatea este definită astfel: Faptul de a fi comun mai multor lucruri sau ființe; posesiune în comun. (1) Grup de oameni cu interese, credințe sau norme de viață comune; totalitatea locuitorilor unei localități, a unei țări etc. (2).

În anii comunismului, toate cluburile și asociațiile sportive de la noi erau susținute, financiar, dar și moral de către stat. Existau grupări sindicale pe lângă întreprinderi. Erau cluburi școlare și universitare susținute de Ministerul Învățământului. Și funcționau cluburi departamentale pe lângă alte ministere: Interne (Dinamo), Apărare (Steaua), Transporturi (Rapid) șamd.

Prăbușirea comunismului, în decembrie 1989, n-a fost urmată la noi de o reașezare a cluburilor și asociațiilor sportive pe baze noi, profesioniste. Multe dintre acestea au supraviețuit o vreme. Pentru ca mai apoi să dispară. Fiindcă au dispărut și întreprinderile pe lânga care funcționau. De asemenea, nici grupările școlare și universitare n-au avut o existență prea simplă. Fiindcă la nivelul Ministerului Educației sportul nu a reprezentat o prioritate. Cum îmi declara un ministrul al educației, prin anii 90, când se făcea programa școlară, pentru ca aceasta să nu-l copleșească pe elev, se tăia din orele de sport și de lucru manual… Adică exact orele în care acesta se putea relaxa.

În timp, și Dinamo, și Steaua au fost nevoite să desființeze anumite secții. Ambele cluburi au renunțat, de pildă, la echipele de fotbal în contextul în care acestea urmau să devină profesioniste. Ulterior, cele două cluburi și-au reînființat secțiile din sportul cu balonul rotund. Și au făcut-o în momentul în care s-a pus problema refacerii stadioanelor din Ghencea și șoseaua Ștefan cel Mare (fiind în administarea cluburilor sportive Steaua și Dinamo, aceste arene nu puteau fi reconstruite dacă nu aveau activitate sportivă pe ele).

Dincolo de toate aceste situații, astăzi nu se poate spune că sportul profesionist din România este susținut de mediul privat. Există câțiva patroni / finanțatori prin fotbal. Și cam atât. În rest, statul asigură finanțarea fie direct, fie pe plan local. Însă în multe cazuri se constată că asociația sportivă sau clubul sportiv nu se bucură cu adevărat de susținerea comunității locale. Se observă îndeosebi prin numărul spectatorilor. 

În România, există puține situații în care un cartier sau o localitate se află cu adevărat alături de sportivii săi. Putem pomeni de echipele de fotbal și de handbal ale Rapidului. Despre formațiile feminine de volei din Blaj și Lugoj. Și când spun „alături” mă gândesc la o susținere efectivă din partea oamenilor. La prezența acestora pe stadion sau în sală.

În Regatul Unit, de pildă, dar și în alte țări din vestul Europei, comunitatea e trup și suflet alături de sportivi. În Anglia, Scoția sau Țara Galilor, legăturile dintre oamenii locului și echipele de rugby sau de fotbal s-au consolidat în timp. Localnicii se identifică cu gruparea sportivă de acolo. Cunosc istoria acesteia. Participă la evenimentele organizate. Poartă tricouri, fulare, șepci în culorile și cu emblema acestor cluburi sportive.

Iar această legătură dintre oameni și clubul sportiv mi-a dovedit-o și echipa sub 16 ani Boroughmuir Rugby. În această primăvară, tinerii rugbyști au ajuns la București la propunerea lui Mihai Boldor, care le este antrenor. Fost component al echipei Steaua, acesta s-a stabilit în urmă cu ani la Edinburgh. Și lucrează acolo în sportul care l-a consacrat.

Iar pentru acești scoțieni, altfel obișnuiți să meargă în turnee prin Anglia, Țara Galilor sau Franța, vizita în România a reprezentat (și) descoperirea unei țări îndepărtate, una cu un trecut glorios în rugby. Și contacul cu o civilizație mai deosebită de a lor. Cum și pentru noi, românii, întâlnirea cu ei a reprezentat tot o (re)descoperire a unei alte lumi. A unei țări cu un stil de viață pe care am spus deseori că ni-l dorim și la noi.  

Pe pagina de Facebook a celor de la Boroughmuir Rugby, la fiecare postare, pe imaginea care o însoțește, apare și următorul mesaj: Un club – O cultură – O comunitate. Fiindcă, de fapt, dincolo de rezultate, de meciuri, prin sportul cu balonul oval se stabilesc legături culturale. Și se consolidează și comunitatea locală. Sportul, rugby-ul în acest caz este pasiunea comună a oamenilor dintr-o localitate, dintr-o regiune. Iar toată lumea încearcă să susțină și clubul sportiv, ca reprezentant al comunității.

Așadar, pentru a avea cluburi sportive puternice în România e necesar ca în spatele lor să se afle și comunitățile locale de care aparțin. Lângă aceste grupări sportive trebuie atrași oamenii locului, care mai apoi pot oferi sprijinul, susținerea lor. Susținere care poate să fie morală, dar și financiară, prin prezența la meciuri, prin sponsorizări.

Atunci când cluburile vor aparține cu adevărat comunităților, la noi nu se vor mai isca discuții legate de faptul că statul finanțează sportul profesionist, direct sau indirect, pe plan local. Fiindcă atunci va fi clar că oamenii unei comunități îndrăgesc cu adevărat sportul.