L3 ,L2, L1, scara lui Dorinel
Urcatul consecutiv al treptelor competiționale nu e o premieră. Au mai făcut-o și Ilie Stan, cu Victoria Brănești, și Oprița, cu Juventus Colentina, și Marian Bondrea, cu Electroputere Craiova, în urmă cu peste trei decenii, când probabil că era mult mai greu decât acum să răzbați, pentru că fotbalul era clar mai bun.
Achiziționează Revista 100% Sport România la doar… 12.99 lei!
Dorința care blochează
Dorinel și Oțelul au atins în final cerul promovării cu mâna după ce au stat pe vârfuri multă vreme, fiind mai mereu la un pas, la un meci, la un milimetru. Și-au dorit atât de mult, încât la un moment dat păreau că tocmai din cauza acestei dorințe arzătoare nu mai sunt în stare să reușească. Au reușit trudit, transpirat, așa cum au trăit tot sezonul, tremurând pentru fiecare fază, agățându-se de orice. Uneori poate chiar această dorință arzătoare a fost cea care s-a pus de-a curmezișul visului, amânând deznodământul.
Poza din 2011
Față de Poli Iași, care a urcat în prima ligă cu un buget îndestulător, adică fără grija buzunarului, la Oțelul au fost emoții mari nu doar pentru fiecare meci, ci și pentru fiecare leu. Aproape săptămânal, pe lângă antrenamente, Dorinel bătea pe la uși să mai sensibilizeze organele locale, mizând aproape exclusiv pe poza sa colorată de campion 2011, singura mare performanță din istoria orașului. Când pe tricouri a apărut și numele unui sponsor privat, lucrurile s-au mai liniștit, dar nu de tot.
Răsfoiește Revista 100% Sport România ediție digitală la doar… 6.99 lei!
Rolul de băiat rău
Echipa lui Dorinel a fost trudnică și ambițioasă, ca și el. Uneori chiar arțăgoasă, dar și Dorinel a fost tăios, luându-se în gură cu unul și cu altul. La sfârșit le-a cerut iertare, admițând ceea ce și bănuiam. Că joacă un rol de băiat rău numai pentru că asta i-o cere scenariul. Fundamental, el nu e un om certăreț, ci doar ambițios și determinat, la fel cum a fost în cele 134 de selecții ale sale în echipa națională.
Anonimii și veteranii din Vietnam
Trebuie trecut în revistă și lotul. N-a fost cine știe ce. Mulți necunoscuți, băgați în priză și ținuți mereu acolo, cu mâna pe ștecher, să nu iasă. Plus Fatai, cu golurile sale, plus Neagu și Sârghi, care păreau doi veterani din Vietnam povestindu-și bravurile de demult, de pe front. O trupă a cărei principală calitate n-a fost valoarea, ci ambiția. Un lot la care mai trebuie lucrat mult, pentru că în Liga 1 nu te mai lupți cu Dumbrăvița și nici măcar cu merituoasa Unirea Dej.
Publicul și stadionul
Oțelul a mai promovat pentru că în spatele echipei și al lui Dorinel s-a aflat mereu un oraș capacitat și, mai ales, un stadion mereu plin, care după ultimul fluier s-a revărsat pe iarbă ca să-și îmbrățișeze idolii. În romantica imagine mai trebuie observat ceva, dincolo de fluviul de afecțiune. Că stadionul arată cam ca la titlul din 2011, până și blocurile din spatele tribunei a doua s-au mai fățuit nițel, doar arena a rămas ca pe vremea lui Antal și Gabi Paraschiv. Eroii de atunci care astăzi le-au lăsat locul lui Ghiocel sau Scocâlcă, doi dintre actorii anonimi distribuiți în roluri princiale de soartă și de un antrenor-regizor care de doi ani încoace visează doar la promovări.
