Opinie Bogdan Matei, senator, fost ministru al Sportului | Drumul amatorilor sau al profesioniștilor în sport

Senatorul Bogdan Matei, fost Ministru al Tineretului și Sporturilor, opinează pentru cititorii 100% Sport România, dar și pentru pasionații și decidenții sportului românesc.

Subiectul abordat reprezintă temă de actualitate ce ar trebui abordată unitar de toți cei care activează în domeniul sportiv, susțin financiar sportul, privesc și aplaudă sportivii și rezultatele acestora în egală măsură!

Cred că va trebui să plecăm în acest drum, în primă etapă, de la o simplă întrebare: ce ne dorim să fim în țara noastră în materie de sport de echipă, amatori sau profesioniști?

Această întrebare este una legitimă din punctul meu de vedere ce are la bază situația faptică a sporturilor de echipă din România.

Fotbalul a înțeles drumul spre profesionism

În România sportul de echipă profesionist se regăsește ca formă de organizare, în conformitate cu legea 69/2000, Legea Educației fizice și sportului din România, doar la jocul de echipă numit fotbal. Fotbalul este singurul joc sportiv din România ce a înțeles din perspectiva “drumului spre profesioniști” că trebuie să abordeze problema integrat, pe paliere bine definite între amatori și profesioniști. Sistemul competițional fotbalistic din România este unul cunoscut la o scară largă în rândul populației iubitoare de sport ce are ca finalitate o ligă a profesioniștilor, o ligă a cluburilor profesioniste, așa cum prevede și legea sportului, Liga Profesionistă de Fotbal.

În restul situațiilor din perspectiva primelor ligi pe fiecare joc sportiv în parte întâlnim sportul amator sub diverse denumiri:

Handbal 👉 la masculin întâlnim Liga zimbrilor sau la feminin Liga florilor;
Baschet 👉 la masculin întâlnim Liga Națională de baschet masculin sau la feminin Liga Națională de baschet feminin;
La Rugby 👉 întâlnim doar Liga Națională de Rugby masculin;
Volei 👉 la masculin si la feminin întâlnim Divizia A1.

Amatori sau profesioniști?

Nu de putine ori ne întrebăm, legitim de altfel, România este acceptată în competițiile europene inter-cluburi ca și amatori sau profesioniști?
În europa vorbim de cele mai inalte competiții sportive unde “te lupți” cu cei mai buni “actori sportivi” din Europa, în competitii sportive profesioniste, cu echipe de club sportive profesionite, campionate naționale ale țărilor respective organizate pe criterii de participare ce îți atestă statutul de sportiv profesionist și implicit club sportiv profesionist.

Sunt câteva aspecte esențiale ce se deosebesc la o primă vedere în campionatele europene puternice din Europa ce atestă caracterul profesionist al acestora. Spre exemplu dacă trecem printr-o simplă analiză:
Cateva exemple de astfel de campionate pe cateva ramuri sportive, jocuri de echipă. Franța, Spania – baschet, volei, handbal.

Amalgamul românesc ce ne menține în situația amatorismului.

Sistemul de organizare al cluburilor sportive il mostenim din perioada comunistă, o perioadă ce am traversat-o cu succes în multe situatii sau ramuri sportive ca și rezultate notabile în plan european printr o infuzie de capital uman si financiar puternic. S-a creat la vremea aceea o concurență sportivă la nivel național prin înființarea de cluburi sportive sau asociații sportive în fiecare județ, oraș sau comună, în interiorul fabricilor, sub tutela diferitelor ministere sau administrații locale. Câteva din rezultatele notabile ale cluburilor românești din acea perioadă: CSA Steaua, CS Dinamo, CS Rapid, etc.

După 1989 am continuat în aceeași logică, fără o strategie către un sport profesionist, și am asistat la o dispariție în masă a multor cluburi de traditie în Romania și cu o prezență permanentă si activă în competițiile europene la vremea respectivă. Lipsa unei astfel de strategii ne-a costat destul de mult în economia prezenței europene la competițiile inter-cluburi, cu rezultate tot mai slabe și trecerea în esaloane inferioare.

Principii și mecanisme

Statistica ne arată ca nu am reușit o reformă în materie, ci din contră, am continuat în logica anterioară anilor 1989, am întărit anumite cluburi sportive aflate în subordinea unor ministere de resort, Ministerul Apărarii, MAI, MT sau ANS, creând astfel o concurență neprincipială și o stopare a doua mecanisme importante:
-Elaborarea de politici guvernamentale in vederea unei dezvoltari unitare a miscarii sportive pe teritoriul Romaniei;
-Indepartarea de la obiectivele principale ale ministerelor de resort ce au in coordonare aceste cluburi sportive.

Concurența neprincipială a dus astazi la o miscare anuala pe an competitional sportiv a sportivilor de la un club amator la altul, tot amator, finanțat din bani publici prin intermediul ministerelor în functie de bugetele acestora și prioritatile în functie de obiectivele propuse pe un an de zile sau an competițional.

Infuzia de capital în mediul sportiv privat

După 1989 interesul statului român către o finanțare corectă a mediul sportiv privat si eliminarea concurentei neloiale, stat-privat, a fost, si din păcate continua si astăzi, una inexistenta. Din contră, statul prin instituțiile sale s-a ambiționat si mai tare și a urcat pentru anumite secții sportive bugete si mai mari de la an la an, creându-si în propria strategie un adversar imaginar ce vrea de fiecare data sa-l invingă. Acelui adversar imaginar, tot al statului si el, tot din același buget finanțat, i-a luat tot, sportivi, antrenori, conducători, dintr-un simplu motiv ce decurge dintr-un obiectiv propus, castigarea campionatului de amatori din Romania la o anumită ramură sportivă.

Privatul sportiv este ultimul in relația cu statul roman când vorbim de finanțarea cluburilor sportive sau asociațiilor sportive private. Motivul este unul simplu si anume acela că statul are cluburi multe amatoare fără interes de-a trece la următoarea etapa, nu aceea de-a câștiga un campionat national al amatorilor, ci aceea de-a face sport pe ramura sportiva respectiva profesionist si de-a merge in Europa profesionisti.

Privatul sportiv are putine optiune în a se dezvolta solid pe actuala legislație fiscală cand vorbim de atragerea de fonduri dinspre mediul de afaceri. Nu avem o strategie unitara de sustinere a sportului privat nici prin programe guvernamentale de sprijinire a activitatii sportive private. De aici putem trage concluzia ca privatul sportiv are putine sanse de izbândă. La sectorul juvenil preponderent sursa de finantare este cea a parintilor iar la sectorul seniori este una axată pe sprijinul UAT si al privatilor locali. În situatia de fata, mixtul UAT/privat local este una ce poate functiona corect, cu o singura conditie si anume ca din partea UAT finantarea sa fie pe baza de proiect pe o anumita perioada de timp si cu obiective clare.

Finantarea nu trebuie sa fie una ce acopera toate cheltuiele si sa fie in concordanța cu posibilitatile financiare ale urbei si sa nu afecteze in mod brutal activitatea altor cluburi private ce au obiective mult mai mici si in special adresate sectorului juvenil.

Simplu, suntem și astăzi amatori, iar amatorii pătrund foarte greu în elita profesionistilor!