Acum,în plină toamnă, mediile de informare jubilează primăvăratic, anunțându-ne ce mare performanță a obținut gimnastica feminină din România, care s-a clasat pe locul 10 la Mondialele de la Antwerp, izbutind să se califice la JO (ca echipă, nu individual) după o pauză de 12 ani!
Când ieșeam pe 3, însemna că ne furau!
Hai să jubilăm și să întindem hore, să țopăim la sol, să ne zbegnuim pe calul sau capra de la sărituri, să ne jucăm pe paralele și să ne vedem bârna din ochi! Locul 10 a ajuns să fie un motiv de mare bucurie! Altădată fetele erau campioane mondiale, când luau (cu echipa) argintul ziceam că se putea mai mult, iar când era doar bronz sau mai jos, însemna fie că s-a accidentat cineva important, fie că ne-au furat arbitri. Cam o jumătate de veac, locul 10 era de neconceput pentru gimnastica feminină românească, iar acum facem tumbe de bucurie că l-am dobândit!
Există o explicație!
Probabil că această coborâre dramatică (pe care unii o văd un triumf, o revenire în elită, dar e treaba lor) are la bază ideea părinților de a nu-și mai da copiii, fetițele adică, la gimnastică. Să nu fie înfometate, chinuite, să nu li se dea medicamente care să le întârzie ciclul menstrual, știți povestea. Dar dacă asta vrem, asta avem, și n-avem decât să facem nuntă după acest loc 10 în lume, pentru că nu se știe când ne vom mai întâlni cu el.
8-242!
La fel stăm și la rugby, unde acum energiile naționale sunt canalizate către o eventuală victorie cu Tonga, duminică. După 8-82 cu Irlanda, 0-76 cu Africa de Sud și 0-84 cu Scoția, asta e tot ce ne-a mai rămas să ne dorim, să-i batem pe tongani. Se căinează starea jalnică a rugbyului, dar se constată (surprinzător de optimist) că suntem totuși pe locul 20 în lume, ca la puține alte discipline sportive. Da, locul 20 e bunicel, dar în rugby nu există mai mult de 50 de națiuni practicante…
Eram de-ai lor, dar nu mai suntem
Pe vremuri (n-avem cum să evităm paralela cu trecutul), cu Scoția (i-am bătut o dată la București) și cu Irlanda ne-o dădeam parte în parte, cu Africa de Sud nu jucam, pentru că ei erau blocați de Apartheid, iar pe Franța, când o băteam, când ne bătea. Nu eram departe nici de Anglia, Noua Zeelandă, când a venit la București, în toamna lui 1981, nu ne-a depășit net, doar 14-6. Azi ne dă peste sută, probabil.
Cam gata și cu mingea ovală!
Rugbyul s-a prăbușit din aceeași cauză ca și gimnastica, dar și ca alte sporturi. Nu mai există oameni care să-l practice, nu mai au motivație, au dispărut terenurile, au dispărut sau sunt pe cale să dispară centre tradiționale, Petroșani, Bârlad, Gura Humorului, Sibiu. Aducem tongani și fidjieni de mâna a șaptea, îi naturalizăm și-i punem să cânte „Deșteaptă-te române!”. Degeaba, rugbyul nostru nu se va mai deștepta vreodată!
