MARIAN BURLACU scrie despre naționalele din sporturile de echipă: Între „Treceți batalioane române…” și „armamentul” din dotare

În momentul în care reprezentanții noștri participă la competiții internaționale, îndeosebi în sporturile cu mingea, de echipă, apar și manifestările pe care altădată, înainte de 1990, le numeam patriotice. Sportivii declară că nimic nu-i mai important decât să aperi culorile țării tale, în arenă. Iar suporterii vin pe stadioane și în săli purtând tricouri, căciuli, șepci și fulare în cele trei culori. Dincolo de toate, observăm deseori că performerii se prezintă la confruntări fără „armament”. În sensul că ei nu au deprins, în copilărie, la juniorat, în mod corect, procedeele tehnice. Și că, în ciuda angajării lor în dispută, ei devin „pradă ușoară” pentru adversari.

Înainte de Cupa Mondială de rugby, din această toamnă, echipa României a participat la obișnuita ceremonie de bun venit, undeva, în apropiere de Bordeaux. Și cum festivitatea s-a ținut într-o fostă cazarmă, astăzi monument istoric, Stejarii au cântat „Treceți batalioane române Carpații!” Un cântec patriotic, lansat în timpul Primului Război Mondial și care stârnește, la noi, și astăzi emoții.

În acel moment, chiar dacă m-am abținut să o scriu la acea vreme, pentru a nu demoraliza echipa, mi-am dat seama că rugbyștii români se aflau cam în aceeași postură cu soldații noștri implicați în acea conflagrație. Prost echipați, cu un armament depășit… Cu diferența că dacă militarii nu aveau armele germanilor, de pildă, rugbyștii se prezentau la cea mai importantă competiție mondială cu un decalaj valoric față de adversarii lor din echipele Africii de Sud, Irlandei și Scoției, chiar și față de aceia care evoluau pentru Tonga. Adică în plan tehnic ei nu stăpâneau la fel de bine procedeele tehnice precum omologii lor. Iar în cel tactic, strategic nu aveau experiența rivalilor, una acumulată în numeroase meciuri extrem de tari. Altfel spus, i-am trimis pe rugbyștii noștri la „moarte sigură”… 

Atunci când vorbesc despre o mare înfrângere în sport, francezii folosesc un singur cuvânt pentru a sitetiza: Berezina. Este numele râului în care și-a găsit sfârșitul o parte a Marii Armate a lui Napoleon, la cumplita retragere din Rusia… În cazul nostru, al românilor, termenul sinonim ar fi Turtucaia. Adică numele localității unde Armata Română a suferit o grea înfrângere în Primul Război Mondial… Atunci au pierit sau au fost răniți peste 6.000 de soldați și ofițeri români, iar alți 28.000 au fost luați prizonieri. Și am putea scrie Turtucaia după înfrângerile suferite la rugby cu Irlanda (8-82), Africa de Sud (0-76), Scoția (0-84) și Tonga (24-45). 

Deseori, văzând evoluțiile sportivilor români, atât la individual, cât și în întrecerile pe echipe, observăm că ei comit erori de începători. Atât în plan tehnic, cât și tactic. Iar dacă din punct de vedere strategic lucrurile se pot îndrepta mai ușor, în urma analizelor video, de pildă, în acela al procedeelor tehnice situația este mult mai complicată. Fiindcă dacă un tânăr n-a învățat corect cum se dă o pasă, cum se plachează, cum se execută un șut sau o aruncare la poartă șamd este mult mai greu să-l corectezi după ce ajunge senior. Și mai cu seamă la loturile naționale. Ca să-l parafrazez pe Constantin Noica, greu nu este să înveți pe cineva, ceva, ci să-l dezveți de ceea ce a deprins greșit!

Așadar, vina pentru erorile tehnice pe care le vedem la sportivii noștri, deseori, trebuie căutată în perioada junioratului. Acolo unde, din diverse motive, în special cele financiare (pentru a obține sponsorizări), antrenorii devin mult mai interesați de obținerea unor rezultate „cu orice preț” decât de formarea unor sportivi care să dețină un bagaj de cunoștințe tehnice bogat.

Iar pentru a remedia lucrurile, pentru a le reașeza pe un fundament normal, ar trebui, în opinia mea, și ca antrenorii care formează sportivi de valoare, care performează mai apoi la seniori, să fie recompensați ulterior. În primul rând, financiar. Dar și moral – îmi amintesc că atunci când am debutat în presa sportivă, în urmă cu mai bine de 30 de ani, era o regulă ca atunci când scriai despre un sportiv, senior, să pomenești și de antrenorii care l-au format pe când era copil și junior. Era o formă de respect, de recunoaștere a meritelor acelora care lucrează la temelia, baza sportului. Și care rareori ajung în lumina reflectoarelor.