OPINIE | Marian Burlacu scrie despre handbal și titlurile mondiale: Sport național sau sport pentru câțiva?

Sună frumos, însă câți dintre români au o minge de handbal acasă? Și câți dintre ei ies în weekend, pe teren, să încingă o miuță „7 contra 7”?

Nouă, românilor, ne place vorbăria. Care deseori este și lungă. Altfel de ce am spune, frecvent, „ani de zile”… Spune cineva „ani de nopți” sau „ani de luni”?

Nu. Și atunci n-ar fi mai simplu să spunem doar „ani”. Am face și economie de cuvinte, dar și de timp (dacă am vorbi) sau de spațiu (dacă am scrie). Și exemplele de genul acesta sunt numeroase.

Opinie | MARIAN BURLACU scrie despre handbal și titlurile mondiale: Sport național sau sport pentru câțiva?

Tot la fel ne plac și lozincile. Doar au fost exersate decenii în comunism. Iar una dintre acestea este „Handbalul, sport național”. Ceea ce este adevărat, însă doar pe sfert… Sau, hai, doar pe jumătate.

În sensul că în handbal România a înregistrat cele mai importante succese dacă ne referim la sporturile de echipă, respectiv la acelea cu mingea. Naționala masculină a cucerit patru titluri mondiale (1961, 1964, 1970 și 1974) și două medalii de bronz (1967 și 1990), având și 4 clasări pe podiumul olimpic (argint în 1976, bronz în 1972, 1980 și 1984).

Fetele au câștigat un titlu mondial (1962), două medalii de argint (1973 și 2005) și una de bronz (2015) la CM, având o clasare pe locul 3 la CE (2010). Și aceasta doar dacă ne referim la varianta cu 7 jucători.

Așadar, există argumente care să susțină ideea că handbalul este un sport național în România. Dar sunt și altele care contrazic această părere. De pildă, la americani baseballul este considerat sport național. Și aceasta fiindcă orice familie din SUA are în casă cel puțin un baston de baseball și câteva mingi.

În plus, în timpul liber, americanii ies pe pajiștea din apropierea casei și încing câteva prinderi / loviri. Așadar, în America baseballul poate fi considerat sport național.

În România, însă, puține familii au în casă o minge de handbal. Mărturisesc că nici eu nu am (am doar câteva mingi de fotbal, de tenis și vreo două baloane de rugby)… În plus, dacă hoinărim prin orașele, localitățile țării nu vom întâlni români ieșiți pe terenul de handbal, în weekend, pentru a încinge o miuță în „sportul cu mingea mică”.

Și atunci poate să fie numit handbalul sport național la noi?

Acest paradox nu este și singurul. Tot noi, românii, susținem că oina este un sport național… Și în acest caz realitatea este și mai crudă. Fiindcă dacă în cazul handbalului putem invoca faptul că se joacă în școli, de către elevi, că există numeroase echipe, numeroși jucători, mulți dintre ei chiar profesioniști, la oină formațiile existente le numeri pe degetele unei mâini… Hai să zicem două. Cât despre bastonul de oină acesta nu se găsește prin casele românilor nici măcar ca un instrument de apărare…

Dincolo de toate acestea, situația sportului de la noi, a educației fizice, rămâne complicată. Și o vină pentru aceasta o are școala, implicit Ministerul Educației, care nu promovează mișcarea. Și care nu adoptă decizii prin care (și) handbalul să devină cu adevărat un sport național. 

PS – Am început să fiu concis, mai ales în scris, prin 1997.

La lansarea cotidianului „ProSport” s-a decis să dăm fotografii mai mari în pagini, ceea ce a micșorat spațiul pentru text. Constrâns să scriu un număr mai mic de semne și dornic să ofer cititorilor cât mai multă informație am început să elimin din textele mele cuvinte pe care le-am denumit „balast”.

În loc de „ani de zile” am scris „ani”… În loc de „a câștigat cu scorul de 1-0” am scris „a câștigat (1-0)”… În loc de „s-a născut în anul 1981” am spus „s-a născut în 1981”… Și astfel la un text mai câștigam un rând sau două de informație.