Reîntoarcerea fiului risipitor, pe care Giuleștiul îl iertase pentru păcatele trecute, s-a transformat într-o poveste în care actorul principal a uitat scenariul și a început să improvizeze în fața unui public care nu iartă greșelile de caracter și nu aplaudă ratarea performanței. Șumudică a fost o flamă — una care a ars intens, dar scurt. Iar focul, odată stins, a lăsat în urmă cenușa iluziilor: un vestiar fracturat, o tribună dezbinată și un club care încă visează la titlul care fuge mereu, cu pași perfizi, din fața speranței giuleștene.
Mult zgomot pentru nimic
Și ca-ntr-o piesă shakespeariană, Rapidul a crezut în antrenorul, care nici măcar n-a avut bunul simț să se prezinte pentru un adio la ieșirea din scenă a simbolului Săpunaru. Nu poți antrena Rapidul doar cu vorbe. Aici, sângele cere sacrificiu, iar fotbalul se joacă nu doar cu inima, ci și cu demnitate. Rapidul nu e un show televizat în care se joacă bătutul cu pumnul în piept. E o catedrală de beton, în care credința se măsoară în kilometri alergați, nu în minute de monolog la conferință. Cam ăsta a fost Șumudică, s-a lăudat că face și că drege, a adus numai fotbaliști care n-au venit cu vreun plus, vrăjeală ieftină sau gargară cu sare.
Au fost scuze, au fost dușmani inventați, au fost declarații care au sunat mai tare decât fluierul arbitrului. Dar n-au fost rezultate. Iar Rapidul e, dincolo de poezie, un club care vrea trofee. Nu pamflete. Și, apropo, abia așteptăm să-i intre și ultimul salariu, să vedeți ce-i face lui Angelescu!
Rapidul trebuie să-și regăsească busola
Acum, gruparea din Giulești trebuie să-și adune valorile risipite pe sub băncile vestiarului și să le închege într-un proiect care să respire fotbal, nu vedetism. Publicul e acolo. Stadionul e acolo. Spiritul? Încă palpită, dar cere tratament de urgență. Poate că Șumudică a iubit Rapidul în felul lui. Dar felul lui n-a fost cel potrivit. Nu mai e timp de încercări. Rapidul are nevoie de un constructor, nu de un povestitor. Până atunci, Giuleștiul rămâne cu ecoul unui nume strigat cândva cu patimă și fluierat, în final, cu o tristețe care doare mai tare decât înfrângerea. Șumudică a ieșit din scenă. Să vedem cine mai are curajul să urce. Pentru că aici e nevoie de un antrenor care să iubească, să fie iubit, dar mai ales să aibă rezultate și să nu mai vrăjească atât de mult.
