O voce altădată grea, cu autoritate în tenisul mondial, a ajuns azi să tune și să fulgere împotriva „dobitocilor” din fruntea federațiilor internaționale, să vorbească despre „tabere de refugiați” în locul Cupei Davis și să distribuie verdicte definitive, dar fără nicio greutate concretă în prezent. Cuvinte grele, dar fapte? Tot mai puține.
Retorica găunoasă a „măreției pierdute”
„Make Romania Great Again” scria pe șapca lui Țiriac, mimând sloganul unui președinte american, din respect pentru democrație nu-i dăm numele, dar fără un plan, fără o direcție. În locul unui program concret pentru sportul românesc, am primit o sumă de lamentări, naționalisme de carton și atacuri personale. România nu poate deveni „great” doar pentru că Țiriac își dorește asta. Măreția nu vine din nostalgii și metafore prăfuite, ci din investiții reale, implicare constantă și viziune adaptată prezentului. Nimic din toate acestea nu se regăsește în acțiunile lui din ultima vreme.
De la „vizionar” la „gargaragiu”
Țiriac a fost, indiscutabil, un vizionar. A pus pe picioare turneul de la Madrid, a înțeles businessul din spatele sportului înaintea multora. Dar în România ultimului deceniu, în afară de apariții mediatice și tirade pompoase, implicarea sa a fost superficială, dacă nu chiar absentă.
În calitate de președinte al Federației Române de Tenis, mandatul său a fost marcat de scandaluri, stagnare și o criză de legitimitate. Tinerii jucători români nu i-au simțit sprijinul. Infrastructura sportivă nu s-a îmbunătățit datorită lui. Centrele de pregătire promise au rămas la nivel de idee sau „declarație de intenție”. Iar în fața problemelor reale ale sportului românesc, Ion Țiriac a ales calea comodă: interviuri cu iz de moralism, presă selectivă, zero asumare.
Când legenda se transformă în caricatură
E trist când o figură impozantă devine o caricatură a ei înseși. E trist când un om care a cunoscut toate scenele sportului mondial nu mai poate articula o idee coerentă despre viitorul acestuia. Iar Țiriac pare să fi pierdut contactul cu realitatea – cu valorile tinerei generații, cu schimbările din sportul global, cu respectul față de diferență și dialog.
A-l asculta azi pe Ion Țiriac e ca și cum ai privi un film colorat în alb-negru. A fost un actor important, dar refuză să iasă de pe scenă. Monologul său nu mai produce aplauze, ci oftaturi.
E timpul pentru tăcere?
Poate că da. Sau, cel puțin, e timpul pentru reflecție. Nimeni nu îi contestă meritele din trecut. Dar gloria nu se prelungește automat. Dacă nu ești dispus să construiești și azi, e mai demn să cobori de pe piedestal decât să ți-l sabotezi singur cu fiecare apariție. Ion Țiriac a fost un mare sportiv, un magnat carismatic, un simbol. Dar astăzi, între șapca de propagandă și discursurile fără fond, între atacuri grobiene și idei învechite, pare doar un bătrân furios care a uitat că în sport – ca și în viață – nu e de ajuns să fi fost.
