În fotbalul românesc, cuvântul „meritocrație” a devenit un ritual — îl rostim la conferințe și în articole, dar îl îngropăm când apare o decizie reală. Selectarea pentru națională ar trebui să fie aritmetică: formă + impact + perioadă. În realitate e politică internă, confort și reflexul de a chema nume „sigure”. Privim spre începutul sezonului: Alin Roman, Mailat și Cătălin Cîrjan, trei jucători care au dat consistență ofensivelor cluburilor lor și au produs rezultate pe teren. Și totuși, când se întocmesc listele pentru echipa națională, ei sunt ignorați. Zero testări, zero oportunități. Zero merit.
De ce nu e băgat în seamă dinamovistul?
Cazul Cătălin Cîrjan doare pentru că nu mai poate fi pus pe seama accidentărilor sau a dubiilor fizice: a revenit, joacă, produce. La Dinamo, într-un mediu cu multă presiune, el și-a reconstruit profilul de creativ, de pasator decisiv și de jucător care schimbă ritmul jocului. Și totuși, numele lui nu intră în ecuația selecției. De ce?
Pentru că deciziile de la națională funcționează după alte reguli: preferința pentru experiență „verificată”, influența numelui clubului, şi sindicalizarea numelor consacrate. Mircea Lucescu, ca orice antrenor mare care vrea rezultate rapide și predictibile, tinde să apeleze la soluții care îi par sigure. Dar dacă nu testezi un tânăr care domină prin constanță, atunci ce rost mai are promisiunea „să promovăm tinerii”?
Euro U21 a arătat aceeași logică păguboasă: jucători tăiați sau marginalizați când aveau formă, decizii luate fără suficientă transparență. Asemenea episoade nu sunt simple erori tactice; sunt politici de pierdere a potențialului. Trimiți acasă sau ignori jucători aflați în formă și, în timp, îi omori moral, le spui: „muncește, dar nu contează”. Așa a pățit și la Euro U21, unde Pancu l-a trimis acasă.
Nu știm să avem grijă de talente
Ce trebuie, concret, pentru ca un jucător ca Cătălin Cîrjan să prindă naționala? Convocare de test? Un stagiu sau un amical în care să fie măsurat corect. Nu promisiuni publice, ci fapte. Minimum 20–30 minute reale în teren la prima apariție, nu prezențe simbolice care nu spun nimic. Monitorizare ulterioară, evaluare pe mai multe meciuri, nu pe o apariție izolată. Reformarea criteriilor, performanța reală din campionat trebuie să cântărească mai mult decât brandul clubului sau pedigree-ul numelui. Doar așa putem avea grijă de ei. Vă mai amintiți cazul Enes Sali? Sau Umit Akdag? Cîrjan e și român 100%, dar se pare că alte sunt criteriile penrtu care nu e în vederile FRF. Sper să n-aibă legătură cu personalitatea lui. Dar noi îl chemăm pe Alibec, care e retras din fotbal de vreo 5-6 ani.
Dacă sistemul nu permite astfel de teste, ne îndreptăm spre aceeași platitudine: vom repeta retorica despre „reconstrucție” și „promovare”, dar la prima nevoie reală vom reveni la nume uzate, la soluții de confort. Vom pierde talente precum Cîrjan, nu pentru că nu ar merita, ci pentru că mecanica selecției are frâne care nu se mișcă.
Cătălin Cîrjan nu e un moft, e o bază de probe a bunului-simț fotbalistic. Dacă-n țara asta nu înveți să-ți valorifici propriile talente, nu vei repara o echipă națională care caută prospețime, creativitate și curaj între linii. Și dacă răspunsul la simpla întrebare „ce trebuie să facă un jucător precum Cîrjan?” nu rămâne „să joace fotbal și să fie bun”, atunci totul e teatru.
