Tânăra gimnastă a vorbit despre hărțuire fizică și psihologică, despre presiune, despre abuz normalizat sub pretextul performanței. Și încă o dată, conducerea unei federații a reacționat cu manualul clasic: „ştiam, dar am ales să păstrăm liniştea pregătirii”. Ăsta nu e management. E cea mai mare complicitate și nu este un caz singular. Când știi că o sportivă acuză abuz și alegi să taci ca să nu „strici atmosfera”, mesajul e simplu: sportiva e consumabilă, imaginea e capitalul real. „Trei finale la Mondiale” e argumentul preferat al celor care confundă rezultatul cu moralitatea. Da, rezultatele contează. Dar nu îți spală mâinile când accepți agresiunea ca metodă de lucru.
România sportivă: abuz sub drapel, mușamalizare sub ștampilă
Nu e prima dată. La gimnastica ritmică, sportivele au vorbit despre abuz și chiar agresiune sexuală. Ce-am văzut? Mărturii ascunse. Demisie refuzată, nu din responsabilitate, ci din orgoliu. Și toată lumea și-a văzut de treabă după ce a trecut „valul mediatic”. Uitați-vă doar la tupeul președintei de acolo, care abia leagă 4 cuvinte, nu-mi amintesc numele, atât de importantă e. Ne place să fluturăm steagul succesului și să pretindem că suntem o națiune a performanței. Realitatea e că suntem o națiune care crede că palma educă, că umilința motivează și că tăcerea e prețul gloriei. Și pentru cine refuză să tacă? Urmează izolarea, etichetarea, acuzația că „face rău țării”. Sportul românesc nu fuge după medalii, fuge de responsabilitate. Avem școli de antrenori, dar nu avem cultură a protecției sportivilor. Avem comisii, dar nu avem curaj. Avem „patriotism sportiv”, dar nu avem coloană vertebrală administrativă.
Dacă tot clamezi schimbarea, demonstreaz-o
FRG spune că „cine a greșit va plăti”. România a mai auzit asta. De fiecare dată când un copil plânge, când o gimnastă cedează psihic, când o sportivă denunță abuzul, răspunsul instituțional e același: comisie, investigație internă, declarație, liniște. Liniștea asumată, liniștea vinovată, liniștea în care cresc următoarele victime. Dacă Federația vrea să fie credibilă, nu mai merge cu „vom analiza”. Transparent, rapid, fără perdea. Nu cu prietenii din comisii și cu „să nu inflamezi atmosfera”. Și mai ales fără scuza executată ca la metronom: „nu am vrut să destabilizăm lotul”. Lotul nu se destabilizează când oprești abuzul. Se destabilizează când îl ascunzi. Aici suntem. Un sport care și-a învățat campioanele că succesul e al țării, iar trauma e a lor. Și da, poate unii încă trăiesc cu iluzia că asta produce campioni. Dar să nu ne mirăm când viitoarele Denise vor pleca, nu vorbesc, și România va continua să se întrebe de ce trăiește din amintiri și comemorări, nu din podiumuri contemporane. Viitorul nu se construiește cu tăcere. Se construiește cu curaj. Iar curajul nu mai e al celor din birouri. Vine din sală, din vocile fetelor cărora le-a ajuns.
