Demiterea lui Adrian Vasile arată mai mult o salvare de PR decât un act de responsabilitate managerială; clubul pierde constant firul logic între obiective sportive și deciziile administrative. Pe teren intern echipa a câștigat, dar în Liga Campionilor rezultatele au fost inacceptabile, iar atunci când Europa îți arată oglinda, nu o rezolvi cu clauze financiare care îți promit liniște în cont.
Contracte care blochează responsabilitatea
Un antrenor cu 10.000 € pe lună și o clauză de șase salarii la demitere nu e doar un răsfăț, e o garanție juridică pentru impunitate. Când contractele sunt croite astfel încât demiterea devine o operațiune financiară, nu una profesională, sportul devine platformă de securizare personală. Faptul că aceeași clauză ar fi fost aplicată și anterior și reluată acum ridică semne mari de întrebare despre seriozitatea managementului și despre cine face și refă micile aranjamente financiare ale clubului.
Politica intră pe teren înaintea tacticii
Dincolo de greșelile tehnice, această poveste mirositoare indică un control politic al clubului: numiri și protecții care par dictate de interese de partid, nu de competență sportivă. Când deciziile majore trec prin filtrul disputei USR–PNL, performanța devine secundară, iar clubul municipal se transformă într-un teren de manevră pentru interese politice. Asta explică multe: de la contracte aberante la comunicări calculate și la o impresie generală de ineficiență sistemică.
Demisia Cristinei Vărzaru și plecarea lui Vasile nu sunt doar știri de transfer, sunt semnale că în interior se strâng tensiuni pe care conducerea nu le poate sau nu vrea să le gestioneze public. Plecările fără explicații sau fără luări de poziție transparente lasă loc de speculații și scot la lumină golurile de responsabilitate. Faptul că oamenii cheie pleacă sau sunt înlocuiți pe fugă arată că structura decizională nu e sănătoasă, iar recuperarea coerentă se anunță greu de realizat pe termen scurt.
CSM București n-a stat pe gânduri și l-a numit pe Marius Novanc, iarăși un experiment. Trofeul Carpați și Campionatul Mondial se apropie, iar această instabilitate la nivel de club riscă să se răsfrângă asupra pregătirii jucătoarelor și disponibilității lor mentale. Managerii sportivi ar trebui să înțeleagă că nu poți jongla cu două mari responsabilități fără să sacrifici consistența, iar naționala merită altceva decât improvizații cu deadline-uri stricte. Bine, nici nu prea joacă fetele de la noi la CSM.
Cine plătește nota?
Aceasta nu e o poveste doar despre un antrenor schimbat, e un manual mic de cum se distruge încrederea: contracte toxice, intervenții politice, plecări discrete și management reactiv. Partea cea mai dureroasă e că toate se întâmplă pe banii publici, iar factura o plătim cetățenii care ne uităm la meciuri și la rapoarte de cheltuieli. Până când deciziile vor fi luate pe criterii de performanță și transparență, iar nu pe algoritmi politici, CSM va rămâne în continuare un exemplu de ce nu trebuie făcut.




