Vizita lui Ronaldinho la Iași a arătat mai degrabă ca o demonstrație de marketing prost decât ca o sărbătoare fotbalistică, un eveniment ambalat cu vorbe mari și livrat cu goluri în tribune, în aer și în promisiuni, în care singurul lucru cu adevărat punctual a fost factura, iar singurul moment de consistență rămâne contabilitatea celor aproximativ 150.000 de euro plătiți pentru o prezență fantomatică, refractară la fotografii și interactionare, o hologramă scumpă pe care până și fotbaliștii români invitați au alergat s-o prindă pentru o poză ca pe o apariție mistică într-un oraș care fusese pus în gardă că va primi, vremelnic, ceva din gloria fotbalului mondial.
De la Kluivert și Seedorf la Caccaccini și Pullifricci
La început, afișele promiteau un panteon, au curs în comunicate nume ca Patrick Kluivert, Clarence Seedorf, Claude Makelele, Ricardo Quaresma, Juan Sebastian Veron sau Marco Materazzi, apoi, pe măsură ce zilele se scurgeau, lista nu se îmbogățea, ci se desprindea în bucăți, jucătorii „legendari” declinând invitația rând pe rând, până când lângă Ronaldinho au mai rămas doar nume onorabile, precum Christian Panucci, Maicon, Vincenzo Iaquinta ori Cristian Zaccardo, completate în minutul 90 de o serie de anonimi livrați sub formă de „întăriri” improvizate, Luca Bertaccini, Tassio Bertaccini, Mario Domanico, Raffaele Puce, un lot care a transformat afișul inițial într-o glumă proastă și a confirmat ceea ce publicul începuse deja să simtă: că nu vine spectacolul, ci surogatul.
Și de la ai noștri au lipsit cam toți
Nici partea românească nu a fost mai fastuoasă, pentru că „Generația de Aur” a refuzat să joace rol de decor scump într-o regie confuză, iar nume vehiculate cu emfază, de tip Miodrag Belodedici, Liviu Ciobotariu, Dan Alexa, Lucian Sânmărtean, simbolul Politehnicii, Andrei Cristea, sau ieșeanul Adrian Cristea, au dispărut din peisaj înainte să apuce să intre în vestiar, astfel că pe gazon au ajuns fotbaliști fără rezonanță, precum Valentin Popescu și Marius Niță, second-hand-ul unei selecții făcută din mers, un meci „al legendelor” completat cu figuranți de liga a treia și cu forțe de avarie din club, secundul lui Tibor Selymes, Marius Mihalache, fiind împins pe teren ca soluție de ultimă instanță.
Rezultatul a fost o seară în care orașul Iași n-a primit un spectacol, ci o metaforă proastă despre cum se cheltuie banii pentru poză, nu pentru conținut, despre cum se construiește fastul din afișe și se predă sărăcia în realitate, despre cum orașul așteaptă magie și primește improvizație, iar legenda fotbalului mondial devine, fără voia ei poate, dar cu onorariu consistent, protagonistul unei farse provinciale în care glorificarea trecutului a fost gestionată cu instrumentele amatorismului prezentului.
