OPINIE / Narcis Drejan scrie despre cazul sportivilor neplătiți: Popovici înoată în aur, statul se îneacă în scuze

La noi fiecare medalie cucerită de un sportiv e transformată instantaneu într-o sărbătoare națională de către autorități care se pozează frenetic lângă podium ca și cum ar fi contribuit cu ceva mai mult decât cu o banală postare pe Facebook. Realitatea crudă este că oamenii care trag cu adevărat pentru țara asta rămân neplătiți, nevalorizați și împinși într-o zonă a așteptării permanente, o așteptare absurdă, umilitoare, care ar provoca indignare chiar și în rândul celor mai răbdători contribuabili, darămite în cazul unui campion mondial și olimpic precum David Popovici, care declară calm și aproape resemnat că nu și-a primit nici acum banii pentru medaliile câștigate în ultimele luni, situație care nu doar că îl privește pe el, ci reprezintă un simptom generalizat al felului incompetent, dezinteresat și complet rupt de meritocrație în care Agenția Națională pentru Sport gestionează premierea valorilor reale ale acestei țări.

Ne lăudăm cu vrăjeală ieftină

Este absolut stupefiant că, într-un stat care se laudă obsesiv cu grija pentru performanță, în care miniștrii sportului își schimbă declarațiile mai des decât își schimbă legitimația de acces la birou, un sportiv de talia lui Popovici stă după bani ca după nenorocitul autobuz 331 la ora de vârf, adică fără vreo garanție că apare, fără promisiuni onorate, cu doar un orizont infinit de așteptare, justificări birocratice și „proceduri interne” despre care nu se știe niciodată cine le-a inventat, cine le aplică și dacă măcar funcționează la ceva, în afara menținerii unei dezordini elegante care acoperă perfect incompetența sistemică.

Agenția Națională pentru Sport pare să funcționeze cu un soi de filosofie proprie, una în care performanța trebuie răsplătită declarativ, prin conferințe de presă, prin panglici tăiate, prin zâmbete înghețate și prin eternul „suntem alături de sportivii noștri”, dar când vine momentul concret în care acei sportivi trebuie premiați cu bani reali, nu cu recuzită de imagine, brusc apar întârzieri, lipsuri, sincope, verificări suplimentare, hârtii lipsă și alte artificii birocratice folosite ca scut pentru neasumare, de parcă sportivii ar fi niște cerșetori la ușa unui minister obosit să-și justifice propria existență. Evident, ANS va da vina pe stat, statul pe statul paralel și tot așa.

Dacă nici la Popovici nu ne simțim…

Și dacă David Popovici, cu notorietatea lui internațională, cu sponsorii lui, cu vizibilitatea lui, ajunge să declare public că se află în această situație din vara anului trecut, atunci ne putem imagina, cu o precizie aproape dureroasă, cum se descurcă sportivii anonimi, cei fără expunere, cei fără contracte, cei care își finanțează antrenamentele din salariile părinților, din credite sau din sacrificii personale pe care niciun politician nu le-ar face vreodată, pentru că politicienii știu doar să ceară performanță, nu să o susțină efectiv.

Ceea ce este și mai revoltător este ipocrizia instituțională a statului, care adoră să se agațe de imaginea campionilor, să-i folosească drept exemple, să-i pună în vitrinele propagandistice ale „României care performează”, însă ignoră complet faptul că performanța are un preț, iar acel preț trebuie plătit la timp, nu după luni și luni de așteptări ridicole, nu după justificări penibile, nu după „vom analiza situația”, formulă care în România înseamnă, de fapt, „nu ne pasă, dar trebuie să părem preocupați”.

Iar această lipsă de seriozitate nu doar că îi demoralizează pe sportivi, ci umilește un întreg sistem în care performanța reală, singura care mai face România vizibilă în lume, este tratată ca un apendice al administrației, ceva ce poate fi amânat, neglijat, întârziat, împins în spatele sertarului până când opinia publică uită și subiectul se evaporă din presă.